“Ori unde a învins Romanul el şi locuieşte”, spunea Seneca, frază care exprima de fapt o realitate demonstrată: toate ţările cucerite de Roma au fost transformate uimitor de rapid în colonii datorită excelentei infrastructuri rutiere. Construirea drumurilor atinge apogeul în epoca imperială, iar pe vremea Împăratului Traian reţeaua totaliza circa 100.000 de kilometri. În Transilvania Evului Mediu, zestrea rutieră romană rămâne baza la transportului pe care se amplifică şi se dezvoltă traficul local. În secolul XXl, România foloseşte încă traseele romane, chiar dacă refuză cu încăpăţânare să înveţe lecţia de urbanism a strămoşilor.
Cea mai rapidă parcurgere a celor 1.627 de kilometri dintre Roma şi Apulum se putea face în 22 de zile
În urmă cu 1.800 de ani, cea mai rapidă călătorie din Roma la Sarmizegetusa în luna august se făcea în 22,3 zile şi se întinde pe 1.627 kilometri. Câteva cuvinte introduse, un click cu mouse-ul şi afli că aceaşi călătorie pe drum şi pe râuri până la Apulum (Alba Iulia) îţi lua 24 de zile şi vreo sută de kilometri în plus pe traseul antic: 14 zile până la Poetovio, pe uscat, apoi cu barca până la Viminacium unde, în a 18-a zi, reiei drumul pe uscat, iar în ziua 22 ajungi la Tibiscum. Asta dacă alegi varianta “marş militar rapid”.
Aceaşi variantă, un drum Roma –Ulpia Traiana, doar pe uscat, te ţine pe drumuri 1.481 kilometri şi 25 de zile! Dacă eşti “pasager în căruţă”, drumul te costă aproape 2.000 de denari, iar pentru transportarea pe măgăruş a unui singur kilogram de grâu, negustorii cereau peste 41 de denari. Dacă pleci călare din Roma către capitala Daciei Romane, faci pe drum aproape 27 de zile, iar “pedestru” călătoria ţine 50 de zile. Dacă alegi luna decembie, totul se schimbă – un drum de vară de 25 de zile se face iarna în 41 de zile. Toate aceste calcule se fac cu Modelul Reţelei Geospaţiale Stanford a Lumii Romane (The Stanford Geospatial Network Model of the Roman World). ORBIS calculează precis câte zilei-ar fi luat unui om să călătorească în diferite puncte ale Imperiului Roman, cât costă “traseul” în funcţie de mijloacele folosite şi de bunurile pe care le transportă. Cercetătorii de la Universitatea Stanford au creat acest model combinând studiul istoric, cartografia şi tehnologia media într-o aplicaţie care ia în calcul date istorice reale precum clima acelor vremuri, drumurile, aşezarea oraşelor şi a porturilor.
Perioada aleasă de autorii aplicaţiei este în jurul anului 200, când se consideră că Imperiul Roman s-a aflat la apogeu. Fară acest program, profesorul universitar Florin Fodorean, cel care a făcut inventarul drumurilor romane în Dacia cucerită, a făcut şi el nişte calcule privind durata călătoriilor în Dacia. Astfel, de la Apulum la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, localităţi despărţite de 57,490 millia passum, adică 85 de kilometri, călătoria putea dura o zi, dacă se mergea 11 ore, iar de la Porolissum la Dierna, de la un capăt la altul al provinciei, trebuia să se meargă cam 420 de kilometri, cam şase zile. Istoricii cred că viteza medie a unui vehicul oficial care utiliza un drum public era de 50 de mile (75 kilometri) pe zi.
Drumurile imperiale ale Daciei
Unul dintre primele documente care conţine informaţii despre drumurile din Dacia Romană este cunoscut drept “Tabula Peutingeriana”(TP), o colecţie veche de hărţi pe care apar trei drumuri în stânga Dunării: Lederata – Tibiscum, Dierna – Tibiscum – Sarmizegetusa – Apulum – Potaissa – Napoca – Porolissum şi Drobeta – Romula – Arutela – Caput Stenarum – Apulum. “De-a lungul acestor drumuri sunt reprezentate cu o vignetă de tipul “turn dublu” cinci localităţi: Tivisco, Sarmategte, Apula, Napoca şi Porolisso. Istoricul Constantin Petolescu crede că acestea sunt oraşele importante: Tivisco, sau Tibiscum, era un important nod rutier în Banat, Sarmategte sau Sarmizegetusa era capitala Daciei Romane, Apula, sau Apulum, era sediul Legiunii XIII Gemina, Napoca era un municipiu important şi apoi reşedinţa procuratorului Daciei Porolissensis, iar Porolisso era punctual strategic al sistemului defensiv de pe graniţa de nord. Vignetele erau “staţiuni rutiere”, locuri unde călătorii puteau beneficia de locuri de odihnă, puteau mânca, sau schimba animalele de tracţiune.
Un drum roman bine construit, aşa cum a fost şi cel de la Geoagiu, nu avea nevoie de reparaţii decât după 70 de ani de la amenajarea lui
“Ad Aquas” (denumirea romană a Călanului – n.r.) este reprezentat prin vigneta specifică edificiilor termale, o construcţie pătrată cu basin la mijloc”, notează autorul lucrării de aproape 500 de pagini. Detaliile TP menţionează în provincia Dacia aproape 50 de localităţi şi, însumate, cele trei drumuri romane măsoară 723 MP, adică aproximativ 1070 kilometri. Florin Fodorean precizează că această hartă conţine doar drumurile principale, lipsind drumul de la Apulum la Micia, şi reflectă situaţia de la începuturile provinciei, din epoca împăraţilor Traian şi Hadrian: “Nu apare nici drumul de-a lungul Mureşului, care a căpătat o importanţă economică şi comercială mai târziu. […] chiar dacă pe TP apar doar trei drumuri, pentru o persoană ce călătorea în Dacia era suficientă reprezentarea lor ca să poată efectua o deplasare dintr-un punct în altul în bune condiţii. Pentru a se îndrepta spre o localitate din afara celor trei trasee, călătorul putea utiliza informaţiile de pe stâlpii militari, care indicau distanţa către următoarea localitate”, menţionează Fodorean. Harta conţine şi erori, dar şi date extrem de precise – spre exemplu, distanţa între Tibiscum (aşezare antică, lângă Caransebeş – n.r.) şi capitala romană Sarmizegetusa este de 37 de mile romane, adică 54,8 kilometri, exact distanţa din teren.
Recorduri romane
Unul dintre drumurile romane care străbătea judeţul Hunedoara pornea din Apulum, “cel mai important nod rutier al provinciei Dacia”, actuala Alba Iulia, şi se îndrepta, urmând cursul Mureşului, spre Micia – actualul Veţel – şi apoi către Partiscum, acum oraşul Szeged. Pe acest tronson, la Micia s-a găsit un stâlp militar folosit ca indicator de drum. Monumentul de 2,35 metri înălţime indică o distanţă de 66,9 kilometri între Micia şi Apulum, iar datarea în a doua parte a secolului 3 indică, în opinia arheologilor, data refacerii tronsonului. Drumul avea rol preponderent economic în perioada romană şi asigura legătura prin Cigmău şi Veţel cu Pannonia Inferior, drum pe care – alături de cel fluvial Mureş – Tisa – se făceau principalele schimburi comerciale. “Din ceea ce cunoaştem până în prezent, putem aprecia că lungimea totală a drumurilor în Dacia romană este de aproximativ 4.387 kilometri (2.967 de mile romane). Cifra poate fi rotunjită, în sensul că noi credem că, pe lângă aceste drumuri, au mai existat şi altele vicinale […] credem deci că, până la urmă, în Dacia au putut funcţiona circa 5.000 de kilometri de drumuri romane”, scrie Florin Fodorean. 5.000 de kilometri de drum în nici 17 decenii! Mai mult, provincia “Dacia” nu cuprindea toate teritoriile ce vor fi mai târziu locuite de români, ci se limita la Oltenia de azi şi cam două treimi din Transilvania. Performanţa constructorilor romani este uimitoare, iar Fodorean o aminteşte comparând-o cu date din secolul… XlX: în ceea ce priveste construcţia de drumuri din Dacia, “romanii nu au mai putut fi egalaţi decât în anul 1880”.
Pericolul din drum
Valurile de popoare migratoare care au lovit Dacia Romană, cauzând retragerea aureliană, au transformat drumurile antice din “axe ale civilizaţiei” în surse ale nesiguranţei, iar, pentru a se feri de atacuri, comunităţile se retrag treptat din apropierea lor. Aceleaşi drumuri romane care au adus provinciei liniştea şi prosperitatea deveneau căi de acces pentru armatele străine în teritoriu şi obligau localnicii să ia măsuri speciale pentru apărarea lor. Una dintre aceste măsuri ar fi putut duce tocmai la distrugerea construcţiilor, din moment ce şi în timpul celui de-al doilea război mondial, sătenii şi-au arat drumurile către sate de frica ruşilor. La aceasta, s-a adăugat cu siguranţă şi posibilitatea refolosirii materialului de construcţie: “Ţăranii din Transilvania, Banat şi Oltenia, mai harnici în a distruge vestigiile antice decât locuitorii altor foste regiuni ale Imperiului Roman, au refolosit stâlpii militari”, crede profesorul universitar dr. Mihai Bărbulescu, membru corespondent al Academiei Române şi directorul Institutului de Studii Clasice, care precizează că în ţară s-au mai găsit de-abia nouă stâlpi, spre deosebire de Sardinia, unde arheologii au descoperit peste 100 de asemenea “borne” romane. Tot localnicii au cărat încetul cu încetul şi lespezile cu care erau placate principalele drumuri, dar au păstrat în memorie destul de precis traseul drumului.
Şi astăzi, bătrânii din satele de pe Valea Mureşului numesc drumul de la Uroi la Geoagiu “Drumul ţării”: “Ăla-i vechi drumu’, de pe vremea romanilor, aşa se povesteşte pe la noi. Şi acuma îi zâcem “Drumu’ Ţării”. Când eram mai mic, era băgat pietriş pe el şi, până-n anii ’60, nu o fost asfaltat. Era drum bun, drept, da’ arăta ca un drum de prin sate. Cu lespezi mari e drumul de la Poienari până iese la Băi, şi ăla, tot roman”, ştie Artenie Homorodean din satul Boiu, localitate aflată la doi kilometri de vechiul drum către Apulum. Vorbele sale sunt întărite de specialişti: “Evul de Mijloc s-a folosit de drumurile romane, uneori remarcându-le şi numindu-le, aproape cu alint, «Drumul Bătrânilor», «Drumul lui Traian», «Drumul de Piatră», alteori bucurându-se de ele fără să ştie cui le datorează.
Aşezările medievale, de la cele mai mărunte, la oraşe, se înşiruie mai cu seamă de-a lungul drumurilor antice. Acolo unde natura a intervenit mai rapid, înghiţind drumurile din vechime, satele medievale sunt condamnate la încremenire jumătate de an”, explică prof. univ. dr. Mihai Bărbulescu. În multe zone, reutilizarea drumurilor romane are legătură cu comerţul cu sare, precum ruta care urma cursul Mureşului, la fel ca drumul roman ce lega Dacia de Pannonia Inferior.
Medievalii, pe drumurile lui Traian
Moştenirea rutieră romană nu încuraja deloc noile structuri – “Transilvania comunica, din punctul de vedere al drumurilor antice, mult mai bine în sud, cu Banatul, prin Ţara Haţegului. Pe “Ridicarea Josefină” este redat drumul roman imperial ce unea Sarmizegetusa de Apulum şi care poartă denumirea populară de “drumul lui Troian”. Acesta este supravegheat la trecerea sa prin pasul Merişor de fortificaţia de la Haţeg. […] Legătura dintre Banat şi Haţeg se realiza prin Poarta de Fier a Transilvaniei, pe vechiul drum roman ce pornea de la Drobeta. Calea aceasta a fost folosită de armate de-a lungul Evului Mediu: cumani, tătari, armatele creştine în drum spre Nicopole”, arată Oana Toda, de la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, într-o lucrare despre reutilizarea drumurilor antice. În Evul Mediu, drumurile romane sunt numite “drumul pietros” sau “drumul uscat” şi sunt singurele tronsoane amenajate, restul fiind de pământ. Cronicarul Stephanus Zamosius (1565-1612) vorbeşte, într-o lucrare, de starea bună a drumurilor romane din Transilvania, precizând că drumul care pleca de la Sarmizegetusa către sud se numea “Via Traiana”, iar în cel către Potaissa se mai observau dalele din pavajul superior. În 1893, Alexandru Stefulescu scrie, într-o revistă din Bucureşti, despre castrul roman de la Bumbeşti: “zidurile sale au pe unele locuri chiar trei metri înălţime”, dar şi despre drumul roman care lega Ulpia Traiana Sarmizegetusa, prin pasul Vâlcan, cu Drobeta: “tradiţiunea, care păstredă multe fapte istorice uitate, spunea, că este un drum mare, vechiu pe la gura plaiului Porceni spre Vulca, spre resărit de Buliga”.
Drumurile Hunedoarei
Păstrarea căilor de acces construite de romani se datorează atât calităţii lucrărilor, cât şi importanţei legăturilor stabilite: “Nu toate drumurile aveau suprastructura compusă din blocuri de piatră fasonată, care să poată fi refolosită la construcţii medievale, majoritatea celor din fosta Dacie romană având suprastructura din pietriş. În plus, medievalii nu aveau nicio intenţie să distrugă cele mai eficiente căi de comunicaţie ce le stăteau la dispoziţie. […] În Evul Mediu, o serie de centre comerciale regionale se suprapun peste aşezări din antichitate. Ele preiau trama stradală, respectând planurile urbanistice antice şi chiar refolosind elemente de zidărie romană”, explică Oana Toda. În 1929, Vasile Christescu publică o lucrare despre economia Daciei Romane, unde menţionează şi drumul imperial Tibiscum – Porolissum, care trecea prin localităţile Făget – Păclişa – Cărneşti – Toteşti – Orlea – Ruşi – Călan –Cigmău – Geoagiu de Jos – Alba Iulia, alături de cel de-a lungul Mureşului între Veţel şi Deda şi trecerea prin Pasul Vâlcan.
În 1936, istoricul Emil Panaitescu face prima sinteză despre drumurile din Dacia Romană, menţionând trei noduri rutiere: Tibiscum, Sarmizegetusa şi Apulum. Istoricii Viorel Moraru şi Vasile Pârvu studiază cariera antică de la Măgura Călanului şi descoperă mai multe drumuri antice care pornesc din dreptul fiecărui front de lucru, ca o reţea de drumuri de exploatare, în timp ce arheologul devean Cătălin Rişcuţa repertoriază descoperirile de pe traseul drumului roman care unea Apulum de Ampelum, în prezent Zlatna.
Potrivit lucrării lui Florin Fodorean, în Dacia cucerită, romanii construiesc 11 drumuri principale, dintre care trei străbat teritoriul judeţului Hunedoara: Tibiscum – Ulpia Traiana – Apulum – Porolissum, Drobeta – Bumbeşti – Pasul Vâlcan – Sarmizegetusa şi Apulum – Micia – Partiscum. La acestea se adaugă drumurile secundare, care au căpătat în timp un rol preponderent economic, la care autorul menţionează drumul care lega staţiunea balneară de la Germisara de artera principală de pe Valea Mureşului: Cigmău – Geoagiu Băi – Săcărâmb – Ampelum şi tronsonul de la Micia spre zona auriferă: Micia – Fizeş – Ruda – Brad – Mesteacăn.
Cu maşinile, pe drumuri romane
Istoricul se opreşte însă asupra drumului roman din sectorul Cigmău – Geoagiu Băi care “poate fi inclus şi în prima categorie, pentru că a fost intens circulat în epoca romană de o serie de înalte oficialităţi din provincie şi pentru că este un drum pavat cu dale poligonale (via silica strata), lucru pe care l-am constatat în urma cercetărilor de teren”. Harta Tabula Peutingeriana plasează Germisara pe drumul imperial Sarmizegetusa – Apulum, între Petris (acum Uroi) şi Blandiana. Deşi localnicii ştiu de existenţa acestui drum şi chiar îl numesc “drum roman”, hărţile, arheologii şi istoricii nu pomenesc mai nimic despre această cale, un drum “păstrat aproape miraculos şi nebăgat în seamă până acum”, scrie prof. univ. dr. Mihai Bărbulescu. Cercetările din teren din 2001, făcute de Florin Fodorean, dezvăluie lumii o porţiune din vechiul drum roman “conservat excelent” care, din Geoagiu, spre îndrepta către castrul roman de la Cigmău, unde era cantonată o unitate auxiliară de garnizoană: “Pavarea drumului de la Geoagiu Băi cu blocuri poligonale de travertine trădează, în primul rând, importanţa majoră care s-a acordat, în epoca romană, acestui sector de drum”. În prezent, această porţiune de drum este declarată monument istoric, lăţimea este de tei metri, iar, în unele locuri, adâncimea drumului coboară până la 70 de centimetri. Pe margini, drumul avea rigole care colectau apele pluviale. Alt drum roman de circa 30 de kilometri unea Geoagiu Băi prin Bozeş, Băcâia şi Almaşu de Mijloc cu Zlatna (Ampelum).
Autorul crede că păstrarea drumului roman din Geoagiu Băi este cu atât mai uimitoare cu cât “multe din fostele drumuri romane sunt acum acoperite de aluviuni sau pur şi simplu au fost distruse de lucrările agricole”.
Tot în judeţ, mai găsit un exemplu de excelentă conservare: drumul roman Sarmizegetusa (Ulpia Traiana – n.r.) – Ostrov, păstrat pe mai bine de 4.000 de metri, drum utilizat de localnici ca drum de care şi tractor.
Roma, kilometrul zero
Pentru romani, drumurile au facilitat controlul provinciilor: “De la stâlpul miliar de aur plasat în jurul anului 20 î.e.n. in capite Romani fori, […] pe care erau scrise distanţele de la Roma spre principalele oraşe din Imperiu, 19 drumuri conduceau în fiecare din provinciile Principatului. Aceste axe stradale s-au dezvoltat treptat, ramificându-se şi multiplicându-se până când, în timpul lui Domiţian, Roma administra 372 de drumuri, adică 53.000 de mile romane, care aparţin astăzi de 34 de ţări. În epoca imperială, în timpul împăratului Traian, lungimea reţelei de drumuri romane era de peste 100.000 kilometri”, scrie Florin Fodorean, în lucrarea sa “Drumurile din Dacia Romană”, volum considerat “prima monografie românească” asupra drumurilor romane din Dacia. Autorul crede că poziţia Romei, ca centru al sistemului rutier, a asigurat dominaţia culturală şi politică asupra tuturor zonelor stăpânite.
Odată un drum construit, de-a lungul său se întindeau vilele rustice, oraşele şi activităţile economice importante. Stâlpii militari care conţin menţionarea construirii sau refacerea drumului reamintesc populaţiei de împăratul de la Roma, iar domnia lui Traian este un punct de referinţă în construirea de drumuri. Astfel, istoricul antic Plinius îl menţionează ca restaurator al Italiei şi al Imperiului, după ce acesta a ordonat repararea majorităţii arterelor din Peninsulă. În secolul II, costurile cu construirea şi întreţinerea drumurilor publice erau imense, doar repararea unei porţiuni de o milă costând circa 110.000 de sesterţi, o monedă romană, 10 sesterţi echivalând cu un denar.
Specialişti în drumuri
Drumurile din Imperiul Roman erau împărţite în funcţie de natura lor. Prin lege, o “via” trebuia să fie atât de lată încât să permită trecerea unui vehicul
de-a lungul ei. […] O “via” trebuia să aibă, în linie dreaptă, opt picioare lăţime, iar în curbe, lăţimea trebuia să fie dublă, de 16 picioare”.
Dacă un drum nu era destul de lat, atunci el era numit “actus”. Un asemenea actus trebuia să fie atât de lat încât să permită trecerea unui animal de povară, iar dacă era mai îngust se considera doar o potecă şi se numea “semita” sau “iter”.
În funcţie de proprietate, existau drumuri publice – construite pe cheltuiala statului, botezate după numele celui care le-a construit şi pentru care proprietarii terenurilor din vecinătate puteau fi chemaţi să plătească taxe, drumuri folosite pentru călătoriile pe distanţe lungi –, drumuri private – construite pe terenuri private, cu acces restricţionat – şi drumuri locale, sau “viae vicinales”, drumuri publice aflate în administrarea comunităţilor locale, “pagi” – construite şi îngrijite de proprietarii de pământ din zonă şi asigurau accesul către ferme şi sate.
Drumurile erau planificate pentru a asigura comunicarea cea mai rapidă şi erau construite de “architectus”, inginerii prezenţi, de altfel, în fiecare legiune, care coordonau soldaţii care realizau practic construirea. “Soldaţii săpau un şanţ numit ruderatio. Urma apoi realizarea patului rutier, care era umplut cu pietriş, peste care erau puse pietre mai mari, după care urma pavarea propriu-zisă cu blocuri poligonale de piatră”, scrie istoricul Florin Fodorean, care susţine că inginerii încercau să evite obstacolele naturale, dar, în caz de necesitate, constructorii romani ridicau viaducte sau poduri, ori săpau drumul direct în stâncă, cum a fost şi cazul a două drumuri în Dacia – drumul Oltului şi cel de la Drobeta. Istoricul RJ Forbes apreciază că suprafaţa unui drum rezista şi 70 de ani fără a necesita reparaţii. Aliniamentele lungi, curbele largi care asigură o vizibilitate excelentă, evitarea mlaştinilor au făcut ca traseele drumurilor actuale să fie alăturate sau chiar suprapuse celor romane.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.