Acesta aducere aminte a pornit de la audierea întâmplătoare a piesei “Trifoi cu patru foi” la Radio Romania Actualităţi şi de la faptul că luna trecută grupul “Canon” ar fi împlinit 34 de ani de activitate.
Cenaclul Flacăra
După tot felul de întâmplări legate de activiştii de partid din Hunedoara acelor vremi, suntem remarcaţi prin 1981 de poetul Adrian Păunescu, care, după o întrerupere de 10 ani, a repornit motoarele Cenaclului Flacăra. Acest lucru are loc în judeţul Hunedoara la Romos, în septembrie 1981, cu ocazia Sărbătoririi “Fiilor Satului”. Am cântat atunci pentru prima dată în cenaclu piesa “Argumente pentru pace” şi ţin minte că Florian Pittiş a venit la noi şi ne-a felicitat pentru sunetul inedit pe care îl aveam ca trupă, fiind încântat de reprezentarea pe violoncel a sunetelor de sirene şi avioane care veneau în picaj să bombardeze “pacea”.
Sigur se gândea la sunetele pe care le auzise la Led Zeppelin în piesa “Dazed and Confused” şi aprecia propunerea muzicală diferită de a “băieţilor cu chitara”. Parcă vrând să ne susţină, publicul ne-a aplaudat susţinut, lucru care l-a făcut pe Adrian Păunescu să ne invite să fim membri permanenţi ai Cenaclului Flacăra. Aşa că, într-o zi, suntem anunţaţi că începe un turneu de mai multe zile în judeţul Hunedoara şi uite aşa am cântat, în luna octombrie 1981, la Geoagiu, Orăştie, Deva, Petroşani, Lonea, Petrila, Uricani şi la Brad. Chiar dacă eram aceiaşi cincizeci de artişti, spectacolele nu semănau unul cu altul şi trebuie să recunosc că acest lucru se datora “Bardului de la Bârca”. Fusese în America şi învăţase cum se face un show la care să participe şi publicul, aflase că “produsul” de pe scenă trebuie să fie simplu, direct, uşor de reprodus, dinamic sau foarte trist şi să spună ceea ce doreau cei din faţa scenei.
Disciplina
Ca trupă, câştigam în acea vreme, în jur de 300 de lei pe concert, ceea ce conta, ţinând cont că într-o lună câştigam la locul de muncă 1.300 de lei. Asta dacă nu eram pedepsiţi de Păunescu. Când începea “întâmplarea” ne aşezam toţi pe scenă ca la şezătoare şi, în funcţie de stare, “bosul”, aşa îi spuneam toţi, ne chema pe rând la rampă şi prestam. De aici diversitatea şi variaţiunea evenimentului şi treaba asta ne obliga să stăm în scenă cinci, şase ore, cât dura spectacolul.Niciodată nu am cântat în aceeaşi ordine. Uneori nu rezistam şi mai dispăream în culise şi atunci bosul ne chema, iar dacă nu auzeam, eram pedepsiţi pe statul de plată cu un fel de amendă. Noi fiind în trupă patru persoane, lăsam pe câte unul “de şase” şi aşa am reuşit să scăpăm de pedepsele de pe scenă. Am fost totuşi pedepsiţi în spectacolul de la Petroşani, din cauză că, repetând cu Vasile Şeicaru o piesă, pe care doream să o cântăm împreună, în primă audiţie, în acea seară, am întârziat la autocar cinci minute şi bosul a fost pus în situaţia să aştepte după noi.
În acea noapte ne-a pus să cântăm de cinci ori şi nu ne-a plătit niciun leu. Sigur că de atunci nu am mai întârziat niciodată. Mai era un motiv pentru care puteam fi pedepsiţi şi anume dacă beam ceva înainte de spectacol şi eram văzuţi de “corul M.A.I.-ului”, eram pârâţi şi rezultatul se vedea dimineaţa pe statul de plată. Ba mai rău, ţin minte că mai târziu, prin 1982, fiind la Brăila, pe când serveam masa în “restaurantul partidului”, Mircea Bodolan, care stătea lângă mine, îi spune chelnerului să-i aducă o bere. Nu mai fusese demult la cenaclu şi nu cunoştea noile reguli. Îi atrag atenţia că nu face bine, el se încăpăţânează şi insistă, chelnerul nu vrea să-l servească deoarece avea ordin să nu ducă băutură la masă şi după un minut de discuţii încinse apare Păunescu. Bodolan îi explică faptul că la el în familie este obiceiul să bea o bere la prânz, dar Bosul nu acceptă şi îl trimite acasă.
Seara de la Buzău
Dintre momentele speciale pe care le-am trăit în vremea Cenaclului Flacăra, nu voi uita niciodată seara de la Buzău, în care a urcat pe scenă George Nicolescu, care, nevăzător fiind, a fost ajutat de soţia sa să ajungă la microfon.
A urmat apoi o jumătate de oră în care George a cântat piese din repertoriul Beatles, într-un mod spectaculos. La un moment dat Adrian Păunescu, impresionat, a ieşit din scenă, s-a sprijinit cu o mână de peretele din culise şi a început să plângă în hohote. După ce s-a liniştit a revenit la masa din scenă şi a început să scrie febril. Şi uite aşa a apărut senzaţionalul poem “La lumina ochilor”. Aşa este, spectacolele realizate de Bos erau “adevărate întâmplări”. În mare parte valoroase. Asta prin ‘81 – ‘82. Mai târziu lucrurile sau mai diluat.
ÎŢI CAM JOACĂ FESTE MEMORIA!