Cupru Min şi rezistenţa anti-privatizare

Pentru că firma a intrat pe profit şi pentru că angajaţii au avut parte de o experienţă nefericită cu un patron privat, la Cupru Min S.A. Abrud ideea privatizării este privită de salariaţi ca o declaraţie de război. Administraţia spune că vânzarea societăţii va fi singura soluţie. Sindicatele spun că e absurd ca statul să vândă o societate care-i aduce profit de milioane de euro. Oamenii nici nu vor s-audă. 

În cariera imensă de la Roşia Poieni mai este destul cupru, zăcământ în jurul căruia au apărut mai multe scandaluri în ultimii ani

În zona Abrudului nicio putere nu este mai mare decât cea a obişnuinţei. Oamenii au fost obişnuiţi să muncească, să primească un salariu şi să-şi ducă vieţile mai departe. Se înregistrează însă un paradox: localnicii din Abrud şi comunele limitrofe care au muncit în minele de aur strigă de ani buni “Să vină odată investitorul”. Cei de la Cupru Min cer în cor ca societatea la care sunt angajaţi să rămână în proprietatea statului. Primii nu mai au de lucru, iar ceilalţi sunt mulţumiţi cu cât câştigă.

În plus, angajaţii Cupru Min au trecut printr-o experienţă nefastă în perioada 2007 – 2008, când au fost disponibilizaţi de stat, angajaţi la o firmă privată (Energo Mineral Bucureşti) care preluase doar exploatarea de cupru, dar s-au trezit că aveau salarii cu 40 la sută mai mici şi, mai rău, în ultimele opt luni de colaborare cu investitorul privat nu au primit nimic, deşi ei au mers la muncă zi de zi.

O comoară de culoare roşiatică

În 2010, Cupru Min a avut un profit din exploatare de 5 milioane de euro, la o cifră de afaceri de 113 milioane de lei. Anul trecut şi-a dublat profitul din exploatare, la o cifră de afaceri de 150 de milioane de lei. Problema a fost însă că, din banii rezultaţi au trebuit acoperite datoriile istorice la energie. Anul acesta însă problema cu restanţele la energie a fost deja rezolvată. Există un plan de eşalonare a restanţelor pe care Cupru Min va reuşi să-l respecte, dacă preţul cuprului pe plan mondial nu va mai scădea (în 2011 a fost de 9000 de dolari pe tonă, anul acesta scăzând la 8.100 de dolari).

Conducerea ezită să comunice profitul estimat pentru 2012. Costul unei tone de concentrat de cupru este de 5.000 de dolari pe tonă şi reprezintă 85 – 90 la sută din preţul metalului. Sindicatele spun însă că profitul va fi cel puţin la fel de mare ca cel de anul trecut. Pentru angajaţi însă, miza nu este una foarte mare. Asta din cauză că statul ia 85 la sută din profitul companiei. Cu restul de 15 la sută Cupru Min poate să facă doar mici “cârpeli” când vine voba de întreţinere, investiţii şi retehnologizare.

Una peste alta, o companie de stat, cu 500 de salariaţi care primesc, în medie, 1800 de lei în mână, scoate profit. Asta în condiţiile în care lucrează cu tehnologie veche de 30 – 40 de ani şi exploatează anual mai puţin de o treime din capacitatea pentru care fusese proiectată. În condiţiile proiectate iniţial, Cupru Min ar trebui să producă 9 milioane de tone de concentrat de cupru pe an. Produce acum doar 2,5 milioane de tone. Zăcământul de cupru de la Roşia Poieni (locul imensei cariere circulare, situată la doar 4 kilometri distanţă de Roşia Montană) este estimat la 1,4 miliarde de tone. Pe scurt, dacă s-ar ajunge la o coapacitate de 10 milioane de tone pe an, adică 4 la sută din producţia mondială, de la Roşia Poieni s-ar putea scoate cupru încă 140 de ani de acum încolo. La volumul actual de producţie, Cupru Min livrează 1 la sută din producţia mondială de concentrat de cupru. Şi nu o vinde direct, ci prin intermediar, pentru că statul nu i-a acordat licenţa de export de care ar avea nevoie.

Energo Mineral – experienţa nefastă

Cupru Min a luat fiinţă în 1978 şi, până în 2002, a funcţionat sub tutela Companiei Naţionale “Minvest” Deva. Reprezentanţii firmei spun că aceasta a funcţionat tot timpul “pe plus”, însă subvenţiile pe care le acorda atunci statul mergeau spre alte exploatări din cadrul companiei mari, mai puţin rentabile. În urmă cu 10 ani s-a desprins de Minvest Deva, rămânând pe propriile-i picioare. În 2006, Guvernul de atunci a încercat privatizarea: 450 din cei aproape 500 de salariaţi au fost disponibulizaţi cu salarii compensatorii de la compania de stat şi angajaţi la Energo Mineral Bucureşti, în 2007. Cu sumele “din ordonanţă” în buzunare, ori în conturi, oamenii au acceptat salarii mai mici. De la 1.200 de lei “în mână”, mai luau 700 – 800 de lei. Erau mulţumiţi că nu rămăseseră însă pe drumuri, cum s-a întâmplat cu ortacii lor care, până prin 1997, scoteau aurul de la câţiva kilometri distanţă. În 2008 s-au trezit însă că nu-şi mai primesc salariile.

Partenerul privat al statului s-a retras din proiect, în iunie 2009, după ce n-a mai plătit salariile vreme de opt luni, iar oamenii s-au ales, până la urmă, cu câte trei salarii din fondul naţional de garantare a salariilor şi cu sentinţe definitive împotriva angajatorului, care sunt simple hârtii, pentru vă firma în cauză a intrat în insolvenţă. În aceste condiţii, s-ar putea să fie perfect adevărat ceea ce spune liderul sindical din companie, Lucian Ţăran: “Dacă s-ar face un sondaj printre angajaţi referitor la privatizare, vă spun sigur că absolut toţi angajaţii s-ar opune acestei idei”.

Dintre cele peste 20 de companii din mineritul de neferoase pe care le avea statul român în 1990, Cupru Min este singura care a supravieţuit. Acum dă semne de revigorare, chiar dacă este, în continuare în proprietatea statului şi chiar dacă lucrează cu utilaje depăşite fizic şi moral. Un motiv în plus pentru angajaţi să respingă ideea privatizării.

Oamenii se mulţumesc cu ce au

În perimetrele de producţie ale Cupru Min nu se intră decât cu aprobări speciale de la Ministerul Economiei. Nici fotografiile nu sunt permise. Curios lucru: societatea se află sub incidenţa legislaţiei referitoare la informaţiile clasificate, dar nu este considerată companie strategică, aşa încât statul să o poată păstra, să poată investi în ea, fără să fie acuzat de concurenţă neloială de organismele UE.

Dorind să stăm de vorbă şi cu simplii angajaţi ai companiei, i-am aşteptat la una dintre intrările în perimetrul carierei de la Roşia Poieni şi am urcat în microbuzul care-i ducea spre casă. Niciunul nu se lasă pozat. Nici numele nu vrea să şi-l spună: “Azi zic şi semnez, mâine-s dat afară. Lasă-mă domnule, că ţin la serviciul meu”. Cu greu, oamenii încep să-şi spună părerile. Asta după ce se încruntă de parcă le-ai fi spus ceva foarte urât când ai pronunţat cuvântul “privatizare”. Ai impresia că dacă-l mai spui o dată, te poţi alege şi cu vorbe de ocară, nu doar cu priviri tăioase. “Dacă mergem bine aşa, de ce să ne privatizeze, nu înţeleg?! Noi dăm profit milioane de euro statului, dar statul vrea să ne vândă”, spune un bărbat de 50 de ani, care lucrează ca mecanic la Uzina de Preparare.

“Salariile nu-s rele. Suntem siguri pe ele, asta-i treaba, nu ca acum patru ani, când nu ne-am luat banii luni la rând”, adaugă un alt vechi angajat. După câteva minute, limbile se mai dezmorţesc. O femeie îşi face curaj şi spune: “Dacă statul zice că mergem prost, că suntem gaură neagră, de ce statul nu ne lasă să ne investim profitul. Să cumpărăm noi ce trebuie, să ecologizăm noi ce trebuie?”. “Eu am 15 milioane în mână, bonuri, grupă specială, primă de concediu, toate plătite la timp. Cupru mai este aici pentru încă 200 de ani. De ce să vreau eu privatizare? Treburile alea cu măririle de salarii sunt poveşti de adormit copiii”, adaugă un alt bărbat.

Primarul Abrudului susţine cauza angajaţilor

Nicolae Simina este noul primar al oraşului Abrud. Spune că în oraş şi în întreaga zonă rata reală a şomajului se apropie de 50 la sută. În aceste condiţii Cupru Min-ul este, acum, “coloana-vertebrală” a zonei, din punct de vedere economic şi social, mai ales că, aici, este susţinută în continuare teoria conform căreia un loc de muncă în minerit susţine în lanţul economic local alte 10 locuri de muncă. Primarul actual a muncit 18 ani la Cupru Min şi spune că, pentru siguranţa socială a întregii zone, compania ar trebui să rămână în proprietatea statului. În plus, Nicolae Simina semnalează o altă problemă: “Profitul actual se obţine pentru că sterilul este lăsat cam în aceeaşi zonă, în loc să fie depozitat undeva mai departe. Aşa se face că, dacă nu se retehnologizează partea de transport, peste câţiva ani n-o să mai putem ajunge la zăcământul de cupru”.

Administraţie versus sindicat

Lucian Vasilache

Lucian Ţăran

Actualul director al Cupru Min, Lucian Vasilache, lucrează de când se ştie aici şi se află la al doilea mandat în această funcţie de conducere. Liderul sindicatului din companie, Lucian Ţăran, este şi responsabil de vânzări. Cei doi au însă viziuni total diferite despre felul în care Cupru Min va trebui să meargă mai departe. “Pentru că statul român nu poate să investească în retehnologizare şi rezolvarea problemelor de mediu (este vorba despre 100 de milioane de euro pentru retehnologizare şi 50 de milioane de euro pentru investiţiile de mediu – n.r.), singura variantă va fi privatizarea. Oamenii au impresia că dacă rămân angajaţi la stat sunt mai protejaţi. Dar şi statul poate decide să închidă compania dacă, Doamne fereşte, preţul cuprului cade la 3.000 de dolari tona, cum s-a întâmplat în 2008. Dacă va fi privatizată, compania scapă din legislaţia actuală care o încorsetează. În plus, în condiţiile găsirii unui investitor serios, există şi premisele pentru salarii mai mari şi chiar pentru locuri de muncă mai multe.

Privatizarea poate să fie o vânzare transparentă, sau un joint-venture”, spune directorul. Liderul de sindicat are o cu totul altă părere: “Nu cerem statului să vină cu bani aici, cerem doar să lase profitul la companie, iar din acei bani noi să facem investiţiile care se impun. Oricum, la ce volum de investiţii este necesar, nici dacă ar exista banii grămadă, ele nu s-ar putea face fizic dintr-o dată. Noi suntem singurii din domeniul neferoaselor care au rezistat în ultimii 20 de ani şi pentru că am dat dovadă de pricepere şi seriozitate. Să-mi spuneţi mie unde în România au crescut salariile oamenilor la nivelul celor din străinătate, după ce firmele de stat au trecut pe mâna investitorilor privaţi. De regulă, aceştia au venit, şi-au bătut joc de oameni şi şi-au maximizat profiturile. În plus, am avut experienţa lucrului cu un privat: salariile oamenilor s-au diminuat cu 35 la sută, iar pe ultimele opt luni n-am primit niciun leu. O să ne opunem privatizării câtă vreme om fi pe-aici”.