Zburătorul din Binţinţi – 130 de ani

“Îl văd ca acum, înalt, subţirel, oacheş, cu ochii negri şi scrutători”, nota Octavian Goga despre prietenul său Aurel Vlaicu, iar amintindu-şi anii de liceu: “Ne duceam la el acasă, ca la panoramă. În chiliuţa lui, unde sta la un croitor, avea un atelier de măsărit şi făurărie. Pe poliţe, ceasornice în toată mărimea, chei, rotiţe, cleşte şi pe părete lumină electrică furată din conductul de la stradă. Avea şi sonerie făcută de el, era o comedie întreagă”. După spectacolul aerian de la Blaj, cineva din mulţime scria: “Cînd zburai deasupra pietrei mute a libertăţii noastre încătuşate şi peste Crucea lui Iancu, atunci s-au rupt cătuşele şi a zburat cu tine un neam întreg ce aştepta de mult o dreaptă răsplată”. 

Aurel Vlaicu – tânărul care a vrut să treacă peste Carpaţi, în zbor, cu un avion românesc

Aparatele sale cu care se ridica în nori şi zborurile deasupra ţării au uimit o lume întreagă. La 130 de ani de la naşterea celui numit “pionierul aviaţiei româneşti”, hunedorenii par să-l fi uitat pe Aurel Vlaicu, contrazicând astfel scrierile marelui istoric Nicolae Iorga: “Se uită bărbaţi politici, se uită scriitori de renume. Pe el însă, nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: «Şi noi am avut pe Vlaicu!»”.

Biblioteca Judeţeană Ovid Densuşianu a punctat evenimentul prin evocarea personalităţii aviatorului în faţa elevilor strânşi de la câteva şcoli din Deva, cu memoria ocupată de superman-i americani. Nimeni nu pare a-şi aduce aminte de data de 6 noiembrie 1882, ziua naşterii inventatorului într-o casă de ţăran din Binţinţi. Este cel mai mare dintre cei opt copii ai familiei, cel mai vioi şi mai năstruşnic. Îşi încropeşte un mic atelier în şură, unde lucrează, mereu ajutat de fratele său Ion. Colegul său Adam Lula memorează cuvintele lui Vlaicu din momentele în care priveau la un zmeu:

“Măi Dame, vezi tu balaurul acela de hârtie cu care se joacă acolo copiii? Acela îi maşina de zburat, numai că în locul aţei trebuie să fie un motor care să-l tragă după el, apoi o cârmă. Eu trebuie să fac maşina de zburat!” Visul de Icar îi transformă viaţa. În 1910, Aurel Vlaicu construieşte primul aeroplan “Vlaicu I”, care îşi găseşte locul în Muzeul Aviaţiei ca “primul avion militar român”, după schiţele concepute cu doi ani înainte, pe vremea când lucra ca inginer la Fabrica Opel din Germania. Pe brevetul nr. 2258, aparatul este trecut: “Maşina de zburat cu un corp în formă de săgeată”. Este punctul culminant al unei frumoase poveşti care începea în copilărie, când meşterea “lucruşoare”, continua, în 1907, pe Malul Adriaticii, cu înălţarea unui zmeu pe care Vlaicu montase îndemânatec un aparat fotografic cu care reuşeşte să facă fotografii la mare distanţă. Întors în Germania, inventează un nou tip de gramofon la München, iar la Rüsselsheim, la uzina Opel, îşi uimeşte colegii cu o maşină montată şi reglată în întregime de el, fapte ce îi aduc locul I la un concurs în Baden.

Impresii din văzduh

Proprietarul fabricii îi propune lui Vlaicu să-i construiască aeromodelul, cu condiţia ca modelul să rămână proprietatea fabricii, dar inventatorul refuză şi se întoarce, în 1908, în ţară. Avionul său va fi românesc. Tatăl său împrumută bani de la o bancă din Sibiu, fratele său Ion îl ajută şi aşa Aurel Vlaicu realizează, în numai zece zile, “Gândacul”, numele de alint al unui planor testat primăvara pe o păşune de lângă Binţinţi. Tânărul face mai multe încercări, îndreaptă una-alta şi aparatul se desprinde lin de la sol, îşi păstrează echilibrul şi coboară uşor. Este momentul în care Vlaicu decide să îşi urce “la bord” sora mai mică. Valeria se înalţă cu planorul şi devine prima femeie din lume care a executat un zbor planat. Sub comanda lui Vlaicu, modelul se înalţă până la 15 metri. Cu “Gândacul”, face zboruri demonstrative la Braşov şi Sibiu, invitat la serbările ASTREI (Asociaţiunea Transilvăneană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român).

Casa memorială Aurel Vlaicu din satul care-i poartă acum numele primeşte prea puţini vizitatori, în comparaţie cu câţi ar merita

Ajuns la Binţinţi, poetul Octavian Goga îl convinge că la Bucureşti va găsi sprijin pentru realizarea avionul proiectat: “Trecând în ogradă, Vlaicu mi-a arătat o serie de evoluţiuni din cari şi judecata mea profană a putut să se convingă că sunt în faţa unei descoperiri minunate. I-am strâns mâna cu admiraţie: «Mergem la Bucureşti!»”. Vlaicu îi arată lui Goga că: “şi-a isprăvit aeroplanul şi caută pe cineva să-i dea bani, ca să-l facă. El l-a destinat, de altfel, pentru armata română “ca să aibă şi ei, săracii, o maşină de zburat”. Ministrul de război hotărăşte că aparatul se va construi la Arsenalul Armatei de pe Dealul Spirii, iar Ministrul lucrărilor publice îi alocă inventatorului un salariu de 300 de lei lunar, ca angajat al serviciul tehnic. La începutul lui 1910, Vlaicu îi cere ajutor lui Goga: “Haide frate la Bucureşti de mă scoate din belea, că istea fac politică din aeroplan…”.

Multe personalităţi ale României secolului XX se strâng în jurul său şi îl ajută, iar, la Paris, Traian Vuia îl îndrumă în alegerea motorului. În iunie 1910, aparatul ajunge la Cotroceni, în “hala de baloane”, loc unde se fac probele de rulaj, iar, în ziua de 17 iunie, Vlaicu I se înalţă: “Bucuria cea mare, însă, am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem şi asta era principalul”, scrie Aurel Vlaicu în 1911 ca “Impresii din văzduh”.

Vlaicu, Goga, Caragiale

Ziua de 17 iunie devine Ziua Aviaţiei Române. Aurel Vlaicu realiza acum primul zbor pe teritoriul României cu un aparat proiectat şi construit de el – avionul parcurge circa 50 de metri şi urcă la o înălţime de patru metri. În 16 august 1910, Vlaicu zboară cu avionul la o înălţime de 100 metri, dar, după mai multe luni, aparatul dă semne de oboseală şi Vlaicu se gândeşte deja la un model mai bun. În decembrie 1910, începe realizarea lui Vlaicu II, la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti. Este un model care cântăreşte 200 de kilograme, iar Vlaicu îi măreşte stabilitatea montând motorul deasupra aripii. În patru luni, aeroplanul este gata de zbor şi se înalţă la mijlocul lunii aprilie 1911 sub ochii prietenilor inventatorului, care îl susţinuseră de fiecare dată. Printre ei, acelaşi Octavian Goga, care va scrie, peste ani: “Totdeauna am simţit o simpatie pentru acest băiat cu privirea aprinsă, aţintită departe, oarecum peste capetele noastre… […]. Nu-i înţelegeam rostul tuturor poveştilor, când îmi vorbea de magnetism ori de cutare problemă de stereometrie… Eu habar n-aveam de toate astea. Dar îmi plăcea liniştea lui, seninătatea de vizionar cu care îsi desfăşura planurile…”.

Demult, în anii de liceu, Vlaicu îi mărturisise: “De perpetuum mobile m-am lăsat… Nu se poate! E o prostie, m-am chinuit de ani de zile cu magneţii. Am făcut o sumedenie de planuri şi proiecte… Nu merge… Să ştii că m-apuc de o maşină de zburat”. Peste ani, Goga devine un bun prieten şi Vlaicu i se adresează în scrisori “Frate Tavi”. În august 1911, la serbările ASTREI de la Blaj, Nicolae Iorga, I. G. Duca, George Coşbuc, Şt. Iosif şi Ion Luca Caragiale, alături de peste 30 de mii de ardeleni îl cinstesc ca pe un erou. Scrie ziarul “Tribuna”: “După coborâre, însufleţirea a luat proporţii nemaipomenite. Arhiereii l-au îmbrăţişat rând pe rând pe Vlaicu, iar poporul l-a purtat pe braţe, pe el şi pe părinţii lui”. Este numit de presa vremii: “… vine biruitorul văzduhului, cel dintâi aviator român, să planeze în regiuni înalte, încununând cu o coroană de învingere năzuinţele noastre culturale”. Şi Muzeul Memorial Aurel Vlaicu păstrează mărturii ale acestui moment – I. L. Caragiale îi dăruieşte o fotografie a sa cu dedicaţia: “Traiască Vlaicu! Şi sus, tot mai sus! 1911, Caragiale”. Se spune că marele dramaturg îl îmbrăţişează strâns şi îi spune: “Eşti cel mai mare geniu al poporului nostru, băiete. Să trăieşti. Avem şi noi cu cine să ne mândrim!”, cuvinte la care ochii lui Vlaicu s-ar fi umplut de lacrimi. Ziariştii vremii descriu atmosfera entuziastă după zborul de la Blaj, zecile de pălării aruncate în aer ca semn al bucuriei ori lacrimile de teamă şi recunoştinţă din ochii mulţimii. La Blaj, Caragiale parcă presimte tragedia ce va urma: “Plâng pentru că simţesc că acest geniu al nostru va trebui să moară, ca gloria ce o revarsă asupra neamului românesc să fie desăvârşită”.

“El e deasupra acum…”

O copie la scară 1/1 a aparatului “Vlaicu ll” a încântat privirile şi inimile românilor prezenţi la mai multe expoziţii, pe parcursul acestui an

În vara anului 1913, Octavian Goga află, dintr-o scrisoare, că Aurel Vlaicu lucrează la noul său avion “Vlaicu III”, dar strânge greu banii necesari, lucru pentru care i se solicita ajutorul. Goga îşi aminteşte: “De ce am mai spune cât s-a sbuciumat de atunci, câte batjocuri, câte necazuri n-a îndurat firea lui îndărătnică, cum i-au tăiat leafa şi n-avea din ce să-şi plătească chiria… Îi recetesc adesea scrisorile pline de amărăciune: «Haide, frate, la Bucureşti, de mă scoate din belea, că iştia fac politică din aeroplan!» De ce să le mai povestim toate astea, crâmpeie din vechea poveste a tuturor celor chemaţi de sfânta «nemulţumire»?” şi concluzionează: “Trăim într-o beznă nemai pomenită şi ne omoară sărăcia”. La începutul lunii august 1913, Vlaicu este invitat de un prieten să participe la festivităţile ASTREI de la Orăştie. Vlaicu ţinteşte un zbor peste Carpaţi, dar uzura motorului îl face să amâne drumul până la finalizarea lui VLAICU III.

Peste o lună, zvonurile că alţi doi piloţi ar vrea să atace traversarea Carpaţilor îl determină pe Vlaicu să se decidă: vrea să treacă, în zbor, Carpaţii. La prânz, în ziua de 13 septembrie, Vlaicu decolează, însoţit de la sol de două automobile care îi urmăresc drumul. La sud de satul prahovean Băneşti, Aurel Vlaicu se zdrobeşte de pământ cu tot cu aeroplanul său. România încremeneşte. Vestea circulă înfricoşător de rapid, purtată de oamenii care îl venerau şi de ziarele vremii: “Da, Vlaicu al nostru, al tuturor Românilor, vulturul mândru al Ardealului, nu mai este…”. Tragicul eveniment îl găseşte pe Octavian Goga departe de casă: poetul citeşte anunţul într-un ziar la coborârea din vaporul ce-l aducea în Franţa, din Tanger. De-abia la Paris, îşi găseşte puterea să scrie un eseu cu titlul: “Drumul unui cuceritor – Aurel Vlaicu”, publicat de revista “Luceafărul”: “El e deasupra acum, văzduhul l-a cucerit şi cu aripile meştere taie valurile de lumină şi albastru.

Numele lui trece pe toate buzele şi înscrie o pagină de glorie a neamului…”. În ţară, Vasile Goldiş scria: “Vlaicu a fost inventatorul care a dezvăluit lumii geniul neîntrecut al acestui neam, care are menirea să meargă în fruntea civilizaţiei umane alături de celelalte neamuri ce s-au zămislit din nobila gintă latină. Şi Aurel Vlaicu a fost al nostru, a fost fiul oropsitului popor românesc, căci distinsele calităţi ale acestui suflet rup lanţurile şi topesc gheaţa de care este acoperit, cerând cu forţă irezistibilă dreptul său de libertate. Aurel Vlaicu a fost eroul nostru naţional, alături de Mihai Viteazul, alături de Avram Iancu. Aurel Vlaicu ne-a înălţat moralul, ne-a întărit conştiinţa naţională, cu magică putere a fortificat credinţa noastră în izbânda dreptului nostru la libertate naţională”.

Ziua de ghinion

Aşa s-a sfârşit, în 1913, într-o zi de 13, strălucita carieră a tânărului despre care, în urmă cu doar câţiva ani, lumea ştia doar că: “…într-un sat din jurul Orăştiei, un băiat de ţăran, student la politehnicul din München, şi-a făcut un aeroplan sistem propriu şi pluteşte peste mirişti…”. Dorul de ai săi, dorinţa reîntoarcerii acasă, ambiţia de a fi primul care uneşte ţara în zbor, a făcut din Vlaicu “cel dintîi sânge vărsat pentru trecerea Carpaţilor mai aproape de cer”. Chemat la Orăştie de ASTRA, pentru Adunarea Generală a Asociaţiunii din zilele de 14-15 septembrie 1913, inventatorul sfârşeşte zdrobit precum Icar, “sol al unui vis milenar”. Orăştia îl aştepta cu mii de oameni ai locului, cu oameni politici adunaţi din întreg Ardealul, cu o delegaţie condusă de scriitorul Barbu Delavrancea, însoţit de fiica sa Cella, care cânta alături de viitoarea soţie a lui Octavian Goga, Veturia Triteanu.

O telegramă anunţa mulţimii vestea tragică a dispariţiei feciorului din Binţinţi, iar momentul este descris în Revista “Luceafărul”: “Cu lacrimi în ochi ascultam toţi glasul înecat al preşedintelui Asociaţiunii, Andrei Bârseanu, care anunţa, după deschiderea adunării generale, marea pierdere, cu lacrimi în ochi îl îmbrăţişează pe Delavrancea, pe căruntul părinte al lui Vlaicu, cu lacrimi în ochi privesc toţi la aceşti bătrâni care îşi strâng mîna şi nu găsesc un singur cuvânt care să tălmăcească durerea lor şi a noastră a tuturor”. Serbările de la Orăştie se ţin sub semnul doliului: “Durerea obştească şi-a ajuns culmea când, în şirul voinicelor grupe de căluşeri din satele din jurul Orăştiei, s-au ivit flăcăii din Binţinţi, cu steagul îmbrăcat în zăbranic negru”, scria Miron Simedrea, secretar al Despărţământului ASTRA Orăştie, asociaţie care din februarie 2002 îi poartă numele.

Tot cei din ASTRA au ridicat monumente în cinstea lui Vlaicu şi au montat o placă comemorativă pe casa sa natală din satul devenit Aurel Vlaicu. Scriitorul Alexandru Ciura, un membru al ASTREI, pleacă la Bucureşti şi descrie apoi în revista Cosânzeana: “Când Vlaicu a trecut, prin moartea lui glorioasă, în lumea nemuririi, aeroplanul lui, Vlaicu III, a rămas văduvit şi stingher, demontat cum era: un schelet de lemne şi oţele, sârme încolăcite atârnând în cuiere, un vraf de hârtii cu desene… Era ca omul plămădit din lut, înainte de a-i fi insuflat Creatorul duhul de viaţă”.

Visul neamului, zdrobit

“Şi câte nădejdi au rămas zdrobite în preajma acestui schelet de lemne şi oţele, în clipa când părintele şi-a închis ochii, înainte de a fi pornit la drum şi pe acest făt mult-promiţător al creerului său de aur. Ministrul de războiu a atârnat de pieptul neînsufleţit al lui Vlaicu cea mai strălucită decoraţie, ce se dă vitejilor, spunând cu ochii plini de lacrimi: “Scumpul meu Vlaicu, Se cuvine să cinstim înainte de toate virtuţile tale militare […] Din ordinul M. Sale Regele României, vin să-ţi depun pe piept «Virtutea Militară». Acesta este ordinul care se dă numai bărbaţilor înzestraţi cu cele mai înalte calităţi, cari sunt cei mai mari fii ai Ţării româneşti.

În numele armatei, care te plânge, îţi aduc ultimul nostru salut, iar părinţii tăi să nu piardă curajul, ci să fie fericiţi şi mândri, că au avut un fiu ca tine. Dea Domnul Dumnezeu, ca pământul ce va îngropa ţărâna ta, să rodească şi alţi fii de sama ta, pentru mândria noastră. Dormi în pace!”, povesteşte Alexandru Ciura într-un articol cititorilor revistei. În alt număr, Henric Stahl descrie Cimitirul Militar din Bucureşti unde, alături de Aurel Vlaicu, se odihneşte un alt pilot prăbuşit lângă Târgovişte, la scurt timp după moartea inventatorului. Sublocotenentul Negel era prieten bun de-al său şi fusese desemnat pilot al lui Vlaicu III: “Aceeaş mână a presărat flori la fel pe cele două morminte, pe atât de modeste, cu simpla lor cruce de lemn, pe cât a fost de mare gândul ce în vieaţă avânta sufletul celor doi aviatori […] Atunci o revoltă te cuprinde, privind cum zboară oribilele ciori de doliu […] când geniul unui Vlaicu, crezând că-şi poate râde de o graniţă artificială, a fost sdrobit de soartă. Dar va birui gândul – şi dacă a fost să piară Vlaicu, a vrut-o Cel de Sus – ca nu unul, ci un neam să cugete ca Vlaicu, în fiecare clipă: că se pot trece Carpaţii”.