Istoria pantofului hunedorean, de la entuziasmul comunismului la provocările capitalismului

Fabrica de încălţăminte de la Hunedoara a împlinit, în 1 decembrie, 36 de ani de la înfiinţare. Se pare că vechea fabrică din comunism s-a născut sub o zodie norocoasă: nu numai că nu a pierit la schimbarea regimului politic, dar nu s-a închis nici pe timp de criză. Soluţia de aici: atragerea de capital străin şi privatizarea. 

Ornamentele de Crăciun nu lipsesc din hala de producţie, semn că angajaţii Mondoscarpa (fosta fabrică de încălţăminte “Corvina”) se simt bine la locul de muncă

Când s-a deschis “Fabrica de încălţăminte” din Hunedoara, în urmă cu 36 de ani, ‘nea Costică Grădinaru habar n-avea ce întorsături de destin ar fi putut să ia viaţa lui, odată cu parcursul sinuos al fabricii. Avea doar 23 de ani şi era prea tânăr ca să se gândească la aşa ceva. Tocmai terminase şcoala de maiştri, la Bucureşti, iar viitorul părea să se întindă până hăt… departe, luminos şi neumbrit nici măcar de o boare de nor. Erau anii în care în Hunedoara se construia masiv.
Noile capacităţi de producţie, cu clădirile lor, se iveau una după alta, mai ales în combinat, în timp ce, dincoace de Cerna, se ridicau tot mai multe blocuri de locuinţe. Nimeni n-ar fi bănuit pe atunci nici schimbarea de regim şi nici cenuşiul pe care aceasta avea să îl arunce, ca o umbră de neşters, deasupra oraşului.

Pantoful cu şampanie

Mai întâi a fost un pantof. Primul pantof lucrat la Hunedoara chiar de ‘nea Costică. Nu-i vorbă că, înainte de asta, hunedoreanul prin adopţie (pentru că maistrul de la Hunedoara e originar din Botoşani) a trecut prin mai multe şcoli. Mai întâi a mers la Timişoara, unde avea un frate, pentru ca apoi să ajungă la şcoală până la Bucureşti.

Acolo a deprins meşterul arta fabricării pantofilor. Munca asta nu e deloc una uşoară, după cum spune ‘nea Costică. În ciuda acestui lucru, în fabrica de la Hunedoara au lucrat înainte de 1989 în jur de 1.200 de femei. Erau câteva sute care nu aveau un loc de muncă, în timp ce majoritatea bărbaţilor munceau în combinat, aşa că autorităţile vremii au decis să construiască o fabrică, pentru ca şi hunedorencele să aibă unde să lucreze. Cu toate astea, primul pantof făcut de primul maistru de la Hunedoara a fost opera lui Costică Grădinaru. Îşi aminteşte şi acum cum a sorbit din el şampanie, la inaugurare. În cele din urmă, pantoful a rămas la primărie, aşa că maistrul Costică nu ştie ce s-o mai fi întâmplat cu el.

Producţie pe trei schimburi

În industria aşa-zis “uşoară”, nu rezistă decât persoanele consecvente

Apoi la benzile de producţie au intrat femeile. Şi, de unde înainte, în fabricile în care mai muncise hunedoreanul, operaţiunile mai grele erau efectuate numai de bărbaţi, acum toată linia de producţie era alcătuită numai din muncitoare. Trierea dosarelor a 900 de femei începuse cu un an mai devreme, pentru ca lucrătoarele să aibă timp să se califice. Se producea enorm pe atunci: până la 120.000 de perechi de încălţări pe lună: “Aveam opt linii de tras, opt linii de cusut şi 1.200 de angajaţi care lucrau chiar şi pe trei schimburi. Tot ce produceam era pentru consumul intern, iar ce ne mai rămânea… poate aşa… un cinci la sută mergea la ruşi. Erau nişte papuci mari, mai grosolani aşa… la care noi le ziceam «cartofi». Pe ăia îi luau întotdeauna ruşii”, îşi aminteşte maistrul. Cu soţia lui s-a întâlnit la şcoala de maiştri, la Bucureşti. Mihaela era din Orăştie, el venise din Timişoara, aşa că în clipa în care au auzit că se deschide o fabrică la Hunedoara au decis să “se tragă” şi ei mai aproape de socri. Încă de la deschidere şi până azi, cuplul “Grădinarilor” lucrează în aceeaşi fabrică şi speră ca de aici să poată ieşi la pensie.

Secretul succesului

Cum a supravieţuit, însă, fabrica de la Hunedoara? Asta e deja o altă poveste. “După ’90 ne-a fost foarte greu. Nu aveam contracte, nu mai aveam pentru cine să producem. Mulţi dintre angajaţi au ajuns şomeri, iar pentru o perioadă am fost plătiţi cu doar 40 la sută din salariu”, povesteşte Marcela Dobra, inspector de muncă în cadrul fabricii care, de la cumpărarea ei de către patronul italian, se numeşte “Mondoscarpa”. De-a lungul anilor, până să ajungă în posesia patronului italian, fosta fabrică de încălţăminte “Corvina” a avut opt directori. După ’90 oamenii au primit acţiuni, fabrica privatizându-se prin metoda MEBO. Cererea era aşa de slabă, însă, că noua situaţie nu-i avantaja deloc pe foştii producători fruntaşi. Piaţa fusese invadată de încălţăminte din import şi, dintr-o dată, hunedorencele de la “Corvina” nu mai aveau pentru cine produce. Ca să supravieţuiască firma, conducerea a decis să trimită o parte dintre angajaţi acasă şi a renunţat la unele linii. Astfel, din fosta fabrică de succes a oraşului nu mai rămăseseră acum decât cusătoresele. Timp de câţiva ani, fabrica de încălţăminte a făcut echilibristică, în agonie, în timp ce directorii “alergau prin ţară”, ca să obţină contracte pentru ca oamenii să nu şomeze, la propriu. Dincolo de ordonanţele pentru siderurgişti, care s-au topit aproape imediat, sărăcia începea să-şi arate colţii. Câteva sute de zile la rând lucrurile au mers din ce în ce mai prost. Deşi acţionari în propria fabrică, oamenii nu prea aveau o perspectivă. A fost nevoie de intervenţia patronului italian, pentru ca hunedorenii să redevină optimişti.

Patron corect, angajaţi mulţumiţi

“Asta s-a întâmplat în 1997. Patronul avea o afacere similară la Oradea şi una dintre angajatele noastre i-a spus de noi. Mai întâi, Dumnealui a venit, ne-a dat o comandă minimală, doar aşa – ca să vadă de ce suntem în stare – şi încet – încet i-am câştigat încrederea”, spune Marcela Dobra. Pentru hunedoreni, venirea italianului a fost mană cerească. Acesta a mai adus ceva utilaje, dintre care unele noi, şi i-a pus la treabă pe salariaţii care aşteptau contracte. Vechea fabrică pulsa din nou de viaţă. La aproape 15 ani de când italianul a cumpărat vechea fabrică a regimului comunist, angajaţii acestuia sunt mulţumiţi. Potrivit Marcelei Dobra salariile se învârt, în medie, în jurul a 900 de lei.

În industria aşa-zis “uşoară”, nu rezistă decât persoanele consecvente

“Salarii de industrie uşoară. Deşi asta numai industrie uşoară nu este! Munca e grea, să ştiţi. Numai cine merge în hale şi vede cum se lucrează îşi poate da seama. Suntem, însă, bucuroşi că angajaţii sunt mulţumiţi. Niciodată nu au fost întârzieri salariale, se primesc şi bonuri, dar şi un bonus de fidelitate pentru aceia care se respectă şi îşi respectă meseria. Cel mai important, însă, e să-i înţelegi pe oameni, să-i consideri ai tăi. Fără asta nu ai cum să reuşeşti, iar patronul nostru face lucrul ăsta. Conducerea ştie întotdeauna dacă un angajat are probleme şi încearcă să îl ajute”, adaugă Marcela Dobra. De altfel, pentru ca o afacere să meargă bine, toate cele trei părţi trebuie să fie mulţumite: şi patronul, şi salariaţii, dar şi cumpărătorul pantofilor şi ghetelor de lux. Pentru că, de când conducerea italiană a preluat fabrica, la Hunedoara nu s-a mai produs nimic din imitaţii. Doar piele, care trece prin câteva zeci de operaţii şi prin tot atâtea zeci de mâini, până să ajungă în picioarele domnilor care îşi permit să îşi cumpere un pantof de calitate.

Fabrica mare

De fapt, toată producţia hunedorenilor (pentru că acum în fabrică lucrează şi bărbaţi, nu doar femei) merge la export. Firma nu are un magazin de desfacere, aşa că în oraşul unde se produc atâtea perechi de încălţări de calitate, nu ajunge niciuna dintre ele. Hunedorenii sunt prea săraci, deocamdată, aşa că propria lor producţie ajunge în Franţa, în Canada, în Statele Unite, ba chiar şi în Japonia şi în Africa de Sud. Cel mai probabil, secretul faptului că fabrica de încălţăminte de la Hunedoara a rezistat în toţi aceşti ani şi nu s-a desfiinţat, iar că imobilul în care a funcţionat nu a ajuns o ruină (asemenea altor zeci de clădiri din oraşul în plină dezvoltare de altădată), a fost compus din profesionalismul şi seriozitatea angajaţilor. Dacă, la început, hunedorenii lucrau cu unul, două sau cel mult trei modele şi doar două materiale diferite, acum numărul modelelor, dar şi al materialelor a crescut până la ordinul zecilor.

Marcela Dobra spune că lucrătorii care au rămas, în ciuda mirajului Occidentului, sunt dintre cei care fac munca asta cu pasiune. Salariul este unul mediu pentru Hunedoara, aşa că tentaţia de a merge peste graniţe, unde poţi obţine un câştig dublu sau chiar triplu, există. Rulajul personalului apare, deci, fără a ajunge să reprezinte un fenomen. Oamenii se triază singuri şi întotdeauna la “fabrica mare” din Hunedoara rămân cei mai buni lucrători. “În oraş mai sunt, pe lângă noi, adică Mondoscarpa, alte opt făbricuţe de încălţăminte. Unii dintre angajaţii noştri mai pleacă la concurenţă şi sunt primiţi imediat. Cine aude că eşti de la fabrica mare te ia imediat, pentru că ştiu că aici sunt profesionişti adevăraţi. Însă nu o dată s-a întâmplat ca salariaţii care au plecat la vreo altă fabrică de încălţăminte hunedoreană mai mică, să revină după câteva luni tot la noi”, explică Marcela Dobra. Şi tot ea ţine să spună că oamenii din firma asta sunt foarte respectuoşi şi ascultători. Numai luna trecută a angajat 12 persoane şi e foarte probabil ca în viitorul apropiat patronul să decidă deschiderea unei noi linii de producţie.

I-au trecut prin mâini două milioane de pantofi!

În halele de producţie, atât la etaj, cât şi la parter, e un adevărat furnicar. Zgomot mare şi maşini multe: într-o secţie se taie, în alta se coase, în alta se lipesc tălpile, în altă parte se scămoşează pielea. Dacă ai vrea să pricepi doar puţin din secretele confecţionării unui pantof ai avea nevoie de vreo două ore, ca să şi pui un pic mâna la treabă. Pentru a munci aici, fără îndoială, trebuie să fii un om foarte consecvent şi răbdător. Mişcările sunt repetitive, aşa că, după vreo câteva ore, intervine monotonia, însă maiştrii dau asigurări că aceasta poate fi combătută uşor chiar cu ajutorul formelor şi al culorilor care se schimbă de la un model la altul. Mihaela Grădinaru, soţia maistrului Costică, în timp ce ajută o fată la două cusături de fineţe, spune că n-a fost nici prea uşor, dar nici aşa de greu şi că satisfacţiile sunt foarte mari. “De-a lungul anilor mi-au trecut prin mână zeci de oameni, iar când mă întâlnesc cu ei pe stradă şi mă salută e o mare mândrie şi bucurie. Nu eşti aşa, nimeni… sau un simplu trecător”. “Păi şi pantofi, câţi v-au trecut prin mâini?”, o întrebi. “Ooooo! Cine mai ştie! Calculaţi şi dumneavoastră: 5.500 în fiecare lună, înmulţit cu câte 12 luni timp de 35 de ani… ar fi peste 2.300.000 de pantofi!”, râde Mihaela Grădinaru. Marcela Dobra, în schimb, îşi aminteşte cum venea la serviciu cu fiul el, un bebeluş în urmă cu aproape 30 de ani, şi îl culca pe scaune, pentru că nu avea cu cine să-l lase acasă.

Optimism şi ghirlande de Crăciun

E convinsă şi acum că fără muncă nu ai cum să reuşeşti în viaţă. Desigur, asta ar fi varianta demnă şi corectă. Zice că şi-a educat fiul insuflându-i aceeaşi credinţă, aşa că, după ce băieţelul de altădată a terminat Economia, s-a apucat de afaceri şi a devenit fermier. “Când pe fruntea ta scrie «muncă», nu ai cum să trăieşti altfel”, adaugă inspectorul de muncă. Marcela Dobra spune că mai are un secret. La ea nu e niciodată “program cu publicul”. Cine are o problemă vine, spune despre ce e vorba, iar administraţia firmei încearcă să o rezolve. Aşa s-a întâmplat nu o singură dată, cu ani buni în urmă, când oamenii urmau să intre în şomaj şi nu mai aveau niciun ban. Atunci patronul a decis el singur că e cazul să-şi ajute angajaţii, aşa că le-a oferit ceva bonusuri, ca să aibă cum să se descurce până aveau să primească întâia indemnizaţie de şomaj. “Oamenii noştri se bucură că au un serviciu sigur, că îşi pot face o rată… În plus, întotdeauna s-au plătit orele suplimentare”, adaugă un alt maistru, Raveca Iorga.

“Cuţa”, aşa cum o ştie toată lumea, spune despre ea că este destul de exigentă. Crede, însă, că ăsta e un lucru bun. Că nici nu poţi face treabă aşa cum se cuvine, fără a fi exigent, mai întâi cu tine însuţi şi mai apoi şi cu ceilalţi. Marcela Dobra o completează şi spune că schimbarea perspectivei asupra consumului îi favorizează pe hunedoreni. Asta pentru că oamenii s-au săturat să cumpere chinezării pe care le foloseşti de câteva ori şi apoi le arunci la gunoi. Mai nou, consumatorii caută calitate, ştiind că o pereche bună de pantofi îşi scoate banii în timp. În plus, Marcela Dobra se bucură pentru că oamenii sunt optimişti. “Chiar am văzut că şi-au pus în secţii, în dreptul fiecăreia, ghirlande, mici podoabe ornamentale… Ăsta e un lucru bun. Înseamnă că fabrica e pentru oamenii noştri şi un pic «acasă» şi nu doar un loc de muncă”, mărturiseşte inspectorul. La fiecare jumătate de an, angajaţii “Mondoscarpa” schimbă stagiunea. Şi cum ei au luat-o în foarte multe aspecte înaintea tuturor, şi în această privinţă hunedorenii sunt cu cel puţin o jumătate de an înainte: în octombrie ei au început să lucreze deja pentru sezonul de vară 2013.

Nea’ Costică este cel din mâinile căruia a ieşit prima pereche de pantofi produşi de “fabrica mare” de încălţăminte a Hunedoarei

După ce am străbătut toate halele şi secţiile, la ieşire, ne conduce maistrul Costică Grădinaru. Zice că ar vrea şi el ca pantofii ăştia de lux pe care îi fabrică hunedorenii să poată fi cumpăraţi şi la noi în oraş, însă spune că – de când cu capitalismul ăsta – a încetat să mai privească viaţa cu inima şi se gândeşte mai întâi dacă are ce pune pe masă. Pe culoar ne mai spune că îi place să rămână prieten cu toată lumea, aşa că – şi dacă se mai contrazice cu câte cineva, asta nu înseamnă supărare. “În tinereţe eram mai clonţos, aşa! Veneau ingineri stagiari şi nu prea aveau chef de lucru, iar eu în şedinţă dădeam lucrurile pe faţă. Păi! E corect aşa? Eu să muncesc şi el să meargă la film? După aia îi săpuneau directorii bine”, râde Costică Grădinaru, statornic şi de neclintit într-ale lui. Un tânăr se apropie şi îl salută respectuos. Săptămâna trecută, cu “puştiul” ăsta a ieşit la o bere. Îi place să stea aproape de oameni şi crede că tocmai de asta a reuşit în ceea ce face, că ăsta este motivul pentru care, sub îndrumarea sa, colegii au creat nu atât produse, cât calitate. Doar asta e satisfacţia cea mai mare, până la urmă!

“Supervizeri” italieni

“Supervizerii” italieni

Marco şi Dario au venit la Hunedoara încă de la început. De vreo 15 ani, adică. Italieni la origine, după cum ne sugerează imediat numele. Mario e deschis şi foarte onest, aşa că, dacă îl întrebi cum de a lăsat Italia pentru România, când mai bine de un milion de Români au luat-o pe acelaşi traseu, doar că în sens invers, zice că a venit aici ca să câştige un ban bun, muncit şi cinstit. Înţelege bine româneşte. Cum altfel, din moment ce s-a căsătorit cu o hunedoreancă, cu care are şi o fetiţă de 9 ani şi s-a mutat la Peştiş. Marco Oliosi râde, dacă îl întrebi ce înseamnă pentru el România.

“Femeile sunt frumoase!”, se grăbeşte să remarce şi adaugă imediat că românii sunt foarte serioşi şi muncitori. Colegul şi prietenul său, Dario Leoni, face naveta între Italia şi România. Are trei copii şi face tot posibilul să meargă acasă, la familie, cât mai des. La fabrica de încălţăminte “Mondoscarpa” face controlul calităţii, însă acum e bucuros, pentru că vineri pleacă acasă. Va sta în Italia nici mai mult, nici mai puţin, decât… trei zile. Adică până luni.