Cronicarul gloriei sportului hunedorean

Nicolae Stanciu este cu siguranţă ziaristul activ cu cele mai vechi state de serviciu în presa sportivă hunedoreană! Iar cronicile sale se regăsesc în paginile multor publicaţii hunedorene, începând din noiembrie 1966, când debuta în ziarul “Drumul socialismului”, apoi în “Cuvântul Liber”, “Transilvania Jurnal”, “Curierul Văii Jiului”, “Oglinda”, “Actual”, “Actual-Special”, “Lumea de azi” şi, de aproape doi ani, aici, în REPLICA, dar şi pe “Blogul bătrânului cronicar”. Articolele sale au “ieşit” şi în presa centrală, ca vechi colaborator şi corespondent al ziarului “Sportul”, angajat al jurnalului “Sportul Românesc”, corespondent al “Pro Sport”, “Tineretul Liber”… Astăzi face o pauză, şi devine din semnatar de cronici sentimentale, intervievat al săptămânalului REPLICA. O atât de îndelungată experienţă şi activitatea efectivă dedicată sportului hunedorean trebuie să fie cunoscută şi de către cititorii care nu trăit marile emoţii şi satisfacţii ale lansării gimnasticii naţionale la Deva, sau ale Corvinului în lumea performanţei… 

Maestre, care au fost începuturile în gazetăria sportivă?

Ion Bădin şi întreaga redacţie a săptămânalului REPLICA îi urează un sincer “La mulţi ani!” bătrânului nostru cronicar, Nicolae Stanciu

Păi, să încep cu şansa de a-mi fi început cariera într-un judeţ cu un extraordinar potenţial sportiv, atât economic, uman, cât şi geografic, Hunedoara fiind, ca relief, la propriu “o Românie în mic”, cum spunea poetul, iar faptul că, la un moment dat, eram a treia forţă sportivă a ţării, şi a doua, după municipiul Bucureşti, ca număr de echipe divizionare, 12-13 anual, este expresia faptică a acelui potenţial.

Aşa am avut şansa să fiu cronicar al Jiului Petroşani imediat după revenirea în “A”, în 1966, cu Ştefan Coidum antrenor; să prind generaţia lui Petre Libardi, a “dansatorilor frenetici”, cum zicea nea Eftimie-Mache Ionescu; să fiu cronicarul care i-a luat primul interviu lui Gigi Mulţescu, lui Bela Rozsnyay, lui Mihai Stoichiţă… Să cunosc oameni de sport de mare şi reală valoare, competenţi, profesionşti până la măduvă, precum prof. Mircea Miron, precum şi o întreagă galerie de importanţi antrenori de fotbal, de la Titus Ozon la Jackye Ionescu, personalităţi care au lăsat în urma lor generaţii de sportivi, care au devenit oameni de probitate.

Aţi ajuns mai apoi să scrieţi foarte mult despre Corvinul…

La Corvinul am ajuns cronicar datorită unei anume invidii faţă de Mircea Neagu, corespondetul Radio România, Dumezeu să-l odihnească. Un ziarist de mare probitate, care dacă încă nu e “Cetăţean de Onoare” al Hunedoarei faptul devine dureros şi nedrept! Trebuie reîmprospătată memoria hunedorenilor şi popularizată figura lui noilor generaţii, pentru că Hunedoara a fost ani mulţi motorul României! Şi nu spun vorbe goale!… Înnebunit după Corvinul, era marea lui pasiune! Cu care m-a virusat şi pe mine şi m-a convins să merg la stadion să o văd. Era pe vremea când nea Ilie Savu se chinuia să construiască o mare echipă sub semeţia Castelului, aducând pe Şumulanschi, Şurenghin, dar cel mai… fotbalist era Economu.

Pe vremea marilor directori generali ai combinatului. Pe timpul sosirii la Hunedoara a lui Radu Nuweiller, Mircea Lucescu, Florea Dumitrache şi lansării generaţiei lui Petcu, el şi Nicşa fiind primii promovaţi încă de veteranul nea Mitică Pătraşcu, după care generaţia se va numi legitim “a lui Mişa Klein”! Era pe când Gelu Simoc şi Ioan Socol formau un cuplu de conducere competent şi apreciat. Era o atmosferă şi o emulaţie care au favorizat afirmarea şi lansarea în performanţa internaţională a unei idei de joc pe care o putem numi “marca Corvinul”, care se va extinde la Naţională, dar şi la încă vreo şapte echipe care dispuneau de jucătorii necesari pentru adoptarea acelei idei, care a guvernat fotbalul românesc vreo 10 ani.

Sportul românesc este într-o scădere evidentă în ultimii ani. Cum comentaţi această situaţie?

Decăderea generală a vieţii economice a ţării a tras pe marginea prăpastiei şi sportul. Dar nici fotbalul nu se scaldă în bani. Dispariţia multor echipe, agonia altora sunt provocate în principal de slăbirea bazei materiale, a suportului financiar al unor mari unităţi economice ale noastre, nu ale investitorilor străini, care au acaparat fostele proprietăţi de stat şi le-au făcut fier vechi.

O altă cauză este interesul şi puterea redusă a unor conducători ai administraţiilor locale şi judeţene, ale managerilor firmelor existente azi. Locul acestora a fost luat de nişte aşa-zişi finanţatori, investitori privaţi, patroni de carton, unii de-a dreptul ridicoli, neprofesionişti, sau profesionşti dar vicioşi, contaminaţi şi virusaţi de corupţie, gen Meme Stoica, şi mi-a devenit de-o vreme tot mai suspect doctorul Mureşan de la Cluj… Oameni mânaţi, oarecum logic şi firesc, de interese proprii, de moment, dar în special de dorinţe personale de îmbogăţire şi imagine! Şi să nu mai vină Mitică Dragomir să plângă de mila unui George Copos, că Rapidul l-a sărăcit, fiindcă nici el nu crede! Şi-n general, fotbalul ăsta, aşa prăpădit cum e, ar duce-o mai bine fără Dragomir! Poate chiar şi fără Mircea Sandu. Zic “poate”, pentru că ăsta are acum o poziţie bună la UEFA, unde se ajunge tot… româneşte, pe pile adică, dacă nu chiar pe şpagă, Blatter având un nume predestinat în limba română, dar dacă nu chiar aşa, măcar cu voturi la alegeri de preşedinte, iar Michel Platini nu uită un vot bine venit. Deci, am ajuns şi la corupţie, şi am început de la vârf, pentru ca să nu ne mai mirăm când auzim, de pildă, că jucători îşi anunţă prieteni şi neamuri să joace la pariuri scorul 4-0 în favoarea echipei cutare!… Nicio aluzie la Stuttgart-Steaua… Situaţie care se răsfrânge nedorit asupra antrenorilor, deveniţi nişte voiajori cu valiza mereu pregătită de mutare, uneori ridicol de repede, gen adio, patroane, îmi iau geamantanul şi plec! Aşa ajungem la echipe care se sufocă pe gazon după 50 de minute, sau după trei jocuri la trei zile; la jucători cu potenţial, dar neantrenaţi pentru efort, care freacă băncile de rezerve pe la cluburi europene, dar când, din întâmplare, un Torje sau un Marica joacă un meci şi mai dau şi gol, atunci jurnalele noastre, presa, ochioasele teviste cad pe spate şi-i fac eroi!…

Să înţeleg că şi mass-media are vina ei în situaţia în care a ajuns în acest moment fotbalul românesc?

Da, evident, şi presa are vina ei în decăderea fotbalului. Observi că mă refer numai la fotbal, pentru că din presa de specialitate, ziare şi televiziuni, alte sporturi lipsesc aproape cu desăvârşire. Nici măcar la medalii olimpice Sandra Izbaşa nu ar fi pe prima pagină dacă Bănel dă gol. Dar vina cea mai mare a presei este abandonarea cronicii de meci, care îi învaţă fotbal pe spectatori, suporteri, fani, cum li se spune acum; îi învaţă să vadă şi să aprecieze faza, pasa, crearea superiorităţii numerice, în atac sau apărare, jocul fără minge al principalului fotbalist constructor de atac şi aşa mai departe.

Azi, din păcate, hoardele astea de fani merg la stadion fără să le intereseze ce se întâmplă “pe verde”, chiar fără să privească jocul, ci numai să înjure adversarii echipei lor. Iar faptul se datorează în mare măsură conducătorilor actuali, care au încurajat, au stimulat, ba chiar au finanţat trupele de scandal. După care s-au văzut nevoiţi să accepte amestecul, intervenţia lor în conduceraea treburilor clubului, în schimbarea şi numirea antrenorilor, lucru foarte grav! Acea bucurie a jocului, acea atmosferă destinsă, de bucurie şi fericire au dispărut de pe stadioane, mulţi ani. Acum se simte o oarecare revenire, dar numai pe Arena Naţională, poate că ambientul are efect educativ. Aceste stări inundau şi bătrânul stadion hunedorean… Îmi aduc aminte cu tristeţe cum s-a stins veselia, bucuria şi iubirea de Corvinul pe stadionul azi botezat cu numele celui mai generos fotbalist hunedorean, neuitatul nostru Mişa Klein. Ţii minte, Ioane, la începutul anului 1990, la Hunedoara s-a jucat un sfert de finală în Cupa României, între Poli Timişoara şi Dinamo.

Timşorenii ceruseră jucarea aici, după ce au sesizat o aparentă răceală hunedoreană faţă de Dinamo. Şi chiar aşa a fost şi-n tribune, cu primire în aplauze a Leggione Viola şi mai nu ştiu cum îşi ziceau acei fani care au fost, ca şi revoluţia, deschizători de pârtie către tribune înfierbântate, ca să nu zic mai rău… Hunedorenii noştri, o vreme, au acceptat acest mod de manifestare a fanilor de pe Bega, dar nu au mai răbdat, şi au trecut de partea lui Dinamo, încurajând-o, susţinând-o până la victorie… Ăla era “spiritul Corvinul” pe care mulţi îl invocă, eu vreau să-l readuc în atenţia spectatorilor de azi ai actualei echipe. Lipsa acestor virtuţi ale fotbalului mă deprimă, mă îndepărtează de o mare iubire, de profesia mea de cronicar, de aceea mă şi refugiez în evocări ale vremilor care au fost. Dar spiritul ăla s-a topit treptat şi la Hunedoara, s-a stins pe nesimţite. Apoi a dispărut bucuria şi fericirea din tribune, iar după câţiva ani tribuna a ajuns pe gazon, la un meci cu Crişul Oradea, după care tribuna îl înjura pe cronicar că şi-a făcut meseria…

Dar asta nu e atât de grav cât este dispariţia Corvinului de pe prima scenă a fotbalului, unde, deşi a durat puţin, a luminat rampa cu strălucirea unei generaţii de excepţie, a unui antrenor asemenea, precum flăcările ce le credeam nemuritoare ale oţelăriei lui Ştefan Tripşa. Să tragem însă speranţe că actuala trupă ce aminteşte de începuturile celei a lui Andone, Petcu şi Gabor, Nicşa, Dubinciuc, Rednic, Mateuţ, Văetuş şi Hanganu, dar să nu te sperii că-l uit pe Mişa, să repete istoria, iar tu şi cronicarii din viitor să aveţi ocazia să o reaşterneţi pe hârtie, astfel încât strălucirea sportivă a oraşului să se alăture măreţiei castelane a Hunedoarei, fără flăcări, fără fum, dar cu oameni care vor rostui noi îndeletniciri, meserii şi destine.