Editorial: Pregătiri de Crăciun

De cele mai multe ori, în perioada dinaintea Crăciunului intrăm cu toţii în stare de alertă. Fie că este vorba despre vreun anunţ reeditat al sfârşitului lumii, fie că ne alarmează ştirile despre nămeţii care ne vor da peste cap vacanţa de iarnă, ori gândul că prima pentru sărbători va fi mai mică (sau nu va fi deloc anul acesta), Crăciunul poate fi o sursă perfectă de griji. 

Într-un mod cu totul straniu, deşi sărbătoarea asta mare a Bucuriei, a Luminii şi-a Copilăriei fiecăruia dintre noi ar trebui să ne apropie mai mult de cele curate şi sfinte, modul în care ne raportăm uneori la ea, reinterpretând realitatea, reuşeşte să-i spulbere toată taina. Înşelaţi cum că în această perioadă am avea nevoie de mult mai multe decât în lunile sau săptămânile trecute, “ne integrăm”, ascultători, politicilor de marketing, pe culoarele marcate cu bare metalice ale marilor magazine, un fel de “strungă” ultramodernă (cu senzori!) pentru turma umană a secolului tehnologiei.

De altfel, îmi amintesc cum, cu mulţi ani în urmă, la prima mea intrare într-un asemenea hipermarket, mi-au venit brusc în minte culoarele speciale pe care le văzusem cândva în fermele zootehnice, culoare pe care trebuiau să le parcurgă vitele pentru muls sau crotaliat. O bună parte dintre noi se întâmplă să cumpere o mulţime de lucruri în plus, în speranţa că acestea le vor aduce fericirea mult visată. O mulţime de oameni dezamăgiţi de viaţă (în fapt, de ei înşişi) aleargă în aceste zile mai abitir ca oricând pentru a umple un gol fără fund. O mulţime de oameni singuri şi trişti, care “fac frumos” din spatele fardurilor şi al plaselor cu whiskey şi vin. O mulţime de oameni însinguraţi, care cumpără tot soiul de lucruşoare de care nu au nevoie, ca să-şi uite durerea şi deznădejdea.

Şi totuşi, după atâta alergătură printre standuri, se întâmplă ca unii dintre noi să îşi amintească de aproapele lor. Aceştia sunt oamenii care în semenul lor dezbrăcat, desculţ, sărac, născut într-o familie care nu-i oferă niciun viitor, îl văd pe Hristos. Pe Hristos, dar şi propriul lor chip, desigur, într-o ipostază mult mai puţin norocoasă. Atunci încep să pregătească pachete cu alimente sau hăinuţe şi mici sume de bani, în speranţa că gestul lor “va spăla”, cumva, o parte din vinovăţia pe care o resimt în faţa neputinţei. În faţa lui “nu pot face mai mult”. Dar cu adevărat mai presus decât toate este faptul că dincolo de toate acestea este tăcerea şi liniştea.

O pace mare, ca de început de lume, care se lasă de Crăciun peste toate cele. Mai întâi peste crestele reci ale munţilor urmând Steaua, apoi peste crengile foşnitoare ale pădurilor neumblate, din care arareori se avântă, cu un ţipăt ascuţit ca o lamă, câte o pasăre neagră. Apoi liniştea aceea grea de lumină, ca atunci când cade copilăroasă prima ninsoare, coboară ocolind râpile pe unde se nevoiesc, ascunşi de slava deşartă, cei mai înaintaţi rugători: pustnicii lui Dumnezeu. Ea se prelinge apoi tot mai adânc înspre lume, ca o apă limpede şi curată, acoperind case şi sate, apoi oraşele, cu toată spuma luminilor electrice, ba până şi uriaşele hypermarket-uri foşgăind de lume, de alergătură şi de iluzii frumos ambalate.

Această pace mare vine uneori deodată cu câte o ninsoare calmă, care curge peste lume ca un şuvoi nesfârşit, acoperind pentru o clipă, doar pentru o clipă, până şi durerile cele mai tari, durerile nerostite ale celor mai singuri dintre noi, pentru care întotdeauna sărbătorile Crăciunului sunt doar un alt prilej de răstignire. Şi, trecând peste goana micilor colindători ai zilelor noastre, care-şi cântă repede şi sacadat versurile, pentru a-şi lua plata (“Ăla nu deschide, bă! E zgârcit! Vezi că la 24 deschide!”), pacea asta mare se întâmplă să ne poarte uneori până deasupra lucrurilor trecătoare, dincolo de cele lumeşti. Acolo fulgii de zăpadă încep să cadă în sus şi se transformă în roiuri albe de fluturi, acolo începe colindul îngerilor, şi închinarea magilor şi bucuria fără sfârşit.