Editorial: O dorinţă modestă, pentru 2013

Despre o alianţă PSD – PNL, personal, am auzit pentru prima dată vorbindu-se deschis prin 2002. Pe vremea aceea nu eram atât de interesat de politică. Nici acum nu sunt pe cât ar trebui, datorită profesiei, însă mă încăpăţânez să cred că soluţia personală a fiecărui român este să-ncerce să-şi poarte singur de grijă, aşa cum poate, fără să se aştepte la mare lucru din partea mediului politic. 

“Te doare mintea, aşa ceva: PSD şi PNL să meargă împreună în alegerile din 2004?!”, se întreba mirat un amic mai în vârstă şi mai conectat la actualitatea politică decât eram eu la acel moment. Lucrurile au luat însă o altă turnură: s-a format Alianţa D.A. . În 2004 Băsescu a câştigat alegerile pentru preşedinţie, PSD câştigase mai multe locuri în Parlament, iar noul preşedinte şi-a pus Guvern apelând la “soluţia imorală” – partidul lui Dan Voiculescu. A fost momentul din care discuţiile despre fuziunea dintre PDL şi PNL, animate de entuziasmul accederii la guvernare, au început să se dilueze.

Nu a durat doi ani până ca Traian Băsescu să intre în conflict şi cu liderul liberalilor de atunci, Călin Popescu – Tăriceanu. Cum necum, Băsescu a reuşit să câştige un al doilea mandat şi să-şi menţină un premier preferat, pe Emil Boc, ani la rând. În toată această perioadă frustrările pesediştilor şi liberalilor au ajuns la cote atât de ridicate încât nu s-a mai ţinut cont de diferenţe ideologice, ci doar de necesităţi politice. Asta cu toate că omul din popor are nevoie atât de politici sociale coerente şi eficiente (apanajul social-democraţiei), cât şi de un loc de muncă într-o economie care să se dezvolte corect, pe principii sănătoase (principalul obiectiv al politicilor liberale).

Abia acum am auzit aceste idei exprimate, în campania electorală. Au trecut şi alegerile, iar tensiunile dintre liberali şi pesedişti par să crească de la o zi la alta. Cel puţin aşa reiese din felul în care evoluţiile politice ale ultimelor zile sunt prezentate de o mare parte a presei centrale. Stau un pic şi mă întreb dacă nu cumva e vorba doar de foamea de scandal a presei centrale? Pierd vremea însă, pentru că un amic, primar care aparţine unuia dintre cele două mari partide ce formează USL-ul, îmi spune pe un ton îngrijorător de firesc: “Păi ce credeai? USL-ul o să reziste doar atât timp cât va exista Băsescu ca personaj politic important. Când Băsescu e pus la locul lui, nu va mai exista nici USL. Probabil că va dispărea chiar la anul”.

A-ha, deci asta voiau să spună unii politicieni când ziceau că 2013 va fi un an extrem de dificil: o să fie alt an greu din punct de vedere economic, iar situaţia din România va fi din nou făcută şi mai grea de o nouă criză politică – ori de o suspendare a Preşedintelui (a treia), ori o rupere a USL-ului. În ambele situaţii, oalele sparte le va plăti tot alegătorul. Şi asta începând cu a doua zi de la publicarea primei ştiri – anunţ despre unul dintre cele două subiecte: o să “salte” iarăşi moneda euro, o să crească iarăşi rata la bancă, preţul la benzină şi litrul de ulei din supermarket.

Dacă scandalul durează mai mult de două săptămâni, firma în care lucrează alegătorul o să aibă o problemă neprevăzută în plus, aşa că majorarea salarială pe care o aşteaptă deja de ani buni se amână. Asta în cazul fericit în care alegătorul, care se aştepta de la USL să fie o construcţie politică de cursă lungă, ori de la Băsescu “să se potolească”, nu este din nou ameninţat cu şomajul, pentru că firma la care lucrează pur şi simplu nu mai poate suporta încă un şoc provocat de instabilitatea sistemului politic. În aceste condiţii, nouă, celor care am mers din nou la vot pe 9 decembrie, nu ne rămâne decât să ne dorim ca, la anul, ei, politicienii, să-şi vadă cu adevărat de treabă, astfel încât să mai avem şi noi unde munci cu adevărat.