Colţul cultural: La sânvăsâi

Cu atâţia colindători pe la oraş, am vrut să văd ce se mai întâmplă pe la satele de lângă noi. Şi uite aşa, am făcut Duminică o descindere în ţinutul pădurenilor, să văd ce se mai întâmplă acolo în această perioadă a anului, dominată din vechime de simboluri şi obiceiuri pline de semnificaţii în viaţa locuitorilor de aici. Am realizat o nouă ediţie a emisiunii “În ochii lumii” tocmai în comuna Lelese. 

La invitaţia primarului Ciprian Achim, un foarte bun animator şi cunoscător al obiceiurilor şi tradiţiilor celor din comunitate, am mers în comuna Lelese împreună cu destoinicii colindători: Ana Almăşana Ciontea, Mariana Suciu, Viorica Brânduşan Lupo, Marian Lupo, Carmen Muntean, Lenuţa Ungureanu, Dorina Negru şi formaţia Select din Hunedoara. Am găsit la şcoala din localitate un decor specific, cu covoare pădureneşti cusute la război, ştergare, femei în vârstă şi tinere îmbrăcate în costume autentice cu celebrele salbe de bani la gât şi în jurul brâului, cu baticuri albe şi roşii pe cap. Pe mese tronau cozonaci, nuci, mere şi pe ici pe colo pahare cu ţuică. Au colindat toţi şi vizitatorii şi gazdele, fiecare fiind încântat de colindele religioase, dar şi de strigăturile cu subiect laic, spuse cu vigoare de tinerii pădureni.

Am aflat multe lucruri interesante în acea zi de Duminică, când evenimentul s-a desfăşurat sub formă de şezătoare, activitate specifică acestei perioade a anului. Pe vremuri, când aveau loc şezători, femeile îmbrăcate în costume pădureneşti făceau ciorapi de lână sau lucrau la prosoape, adevărate opere de artă tradiţională. Bărbaţii apăreau la un moment dat mascaţi, cu faţa cânită cu funingine şi cu dinţi falşi făcuţi din crumpeni. Şezătoarea începea pe la ora 19,00, după ce fiecare îşi hrănea vitele, şi ţinea până pe la ora 24, fiind pigmentată cu colinde sau cântece populare inspirate de viaţa de zi cu zi. Fiind o perioadă mai liniştită, flăcăii aveau chef de glume şi mergeau noaptea pe la casele celor mai zgârciţi, intrau în grajd şi dădeau de mâncare animalelor, mai mult decât era necesar, împrăştiind produsele pe podea. Un obicei care nu se mai practică acum era cel cu farfuriile, în vremea de sânvăsâi (Sfântul Vasile).

În timpul şezătoarei, femeile măritate, care purtau pe cap baticuri roşii, puneau pe mese farfurii cu fundul în sus, sub care aşezau un pieptene, un tăciune, sare, un pahar gol şi o bucată de pâine. Invitau apoi fetele tinere nemăritate, care poartă şi astăzi baticuri albe, să afle ce soţ vor avea atunci când se vor mărita. Cea care găsea sub farfurie un piepte va avea un soţ cu dinţi mari, cea cu tăciune, un soţ negricios, cea cu pâine, unul bogat, cea cu sare, unul sărac, cea cu paharul, unul beţiv, iar cea care nu găseşte nimic, unul sărac. Bineînţeles că fiecare încercare era subliniată de srigăte de surpriză, de bucurie sau supărare. Am mai aflat că salbele de bani purtate în jurul gâtului şi a mijlocului reprezentau bogăţia proprietarei şi erau un prilej de fală.

Foarte interesant că monezile nu erau găurite pentru a fi prinse, ci lipite într-un mod ingenios. Atunci când familia treacea printr-un impas financiar, luau câte o monedă şi o vindea, urmând ca atunci când îşi revenea din încurcătură să lipească moneda înapoi. Trebuie ştiut că zona fiind marcată de activităţi de fierărit şi metalurgie, existau în fiecare sat cel puţin două, trei cuptoare de topit, care de obicei se construiau la marginea satului. Am reuşit să găsesc din nou un flueraş, care a cântat un joc de doi şi brâul pădurenilor, în timp ce fetele şi feciorii au jucat şi strigat aşa cum ştiu ei mai bine. Pe lângă bătăile sacadate cu picioarele pe podea, se mai auzeau şi sunetele produse de monezi, în aşa fel încât totul suplinea cu prisosinţă lipsa instrumentelor de percuţie.

Băutura specifică zonei a fost şi este ţuica, pădurenii fiind destoinici producători, cazanele de preparat lichidul funcţionând multe luni în decursul iernii. Toţi se lăudau cu producţii bogate datorate şi numărului mare de pruni, care erau pe dealurile din jurul satelor. O adevărată plăcere să auzi ce obiceiuri aveau aceşti oameni sinceri, direcţi, curaţi. La Lelese, tinerii care încă mai locuiesc aici, au învăţat aceste obiceiuri şi sunt hotărâţi să nu le lase să dispară. Ba chiar se mândresc cu ele.
Pe aici, pentru cei rămaşi, dilemele izvorâte din întrebările, de unde vii, cine eşti şi unde te duci, sunt încă de actualitate.