Crăciunul din copilărie

An de an, cu sufletul mai vesel sau mai obosit, fiecare dintre noi parcurge drumul său până la “locul” naşterii Mântuitorului. De aici ne luăm cu toţii, tainic şi neştiut, puterea pentru anul ce va urma. Crăciunul, aşa cum l-au trăit şi cei mai mulţi dintre hunedorenii care şi-au amintit de Crăciunul copilăriei pentru Dumneavoastră, cititorii, e întotdeauna fermecat, luminos, un loc al mirărilor şi-al bucuriei. 

Cine este Moş Crăciun?

Pentru fiecare dintre noi, bradul de Crăciun al copilăriei este mult mai frumos decât orice brăduţ “modernizat”
din zilele noastre

“Copil fiind, ştiam că vine Moş Crăciun, erau colindele şi obiceiurile tradiţionale care se respectau şi simţeam, într-adevăr, că vine Crăciunul. Bradul îl împodobeau părinţii mei, cât noi am fost mici, iar tata (care a fost preot) se costuma în Moş Crăciun şi ne aducea daruri. Desigur, erau cadouri modeste, nu ca acum: îmbrăcăminte, bomboane… Eram crescuţi în spirit religios, era altfel pe atunci… După ce am terminat şcoala primară, l-am surprins pe tata în timp ce împodobea bradul şi atunci mi-am dat seama cine este Moş Crăciun. Nu l-am întrebat nimic şi am trăit mai departe cu aceeaşi poveste frumoasă, ca şi cum nu s-ar fi schimbat nimic. După ani şi ani, am jucat eu rolul Moşului pentru nepoţi.” – Mircea Tarcea, fost deţinut politic, unul dintre ctitorii Catedralei Eroilor din Hunedoara.

Cel mai frumos dar de Crăciun

“Acum Crăciunul nu mai e ce a fost: stăm toată ziua cu ochii-n televizor şi cam atât! Când eram eu copil petreceam Crăciunul în zona munţilor Grădişte-Şureanu, pe la Jeledinţi. Se mergea la colindat de Crăciun, iar bradul ţin minte că îl împodobea bunica cu biscuiţi şi cu nuci poleite. Era sărăcăcios, oarecum, în comparaţie cu ceea ce au copiii zilelor noastre, dar era foarte frumos! Cel mai frumos dar de Crăciun l-am primit, însă, acum 28 de ani, în 21 decembrie, când s-a născut fiica mea. Se dăduse o circulară prohibitivă, cum că nu e voie să se circule cu maşinile personale, aşa că am apelat la un prieten care lucra la I.C.S.H. El a dus-o pe soţia mea la spital cu o TATRĂ. Când am ieşit din spital era soare şi senin, o zi minunată, de care îmi amintesc până astăzi.” – Ovidiu Bodean, şeful Serviciului Salvamont Hunedoara.

Patru femei într-o cameră: Crăciunul nomazilor

“Noi, plecând din Basarabia în 1940, ne-au repatriat la Râmnicu Vâlcea. Acolo Crăciunul era când pe drum, când în şedere. În ’43, după al doilea refugiu, ne-au dus în Craiova. Aveam o cameră unde locuiam patru femei. Bărbaţii toţi dispăruseră în Siberia sau în război, dar bunica ţinea la tradiţie şi făcea de toate, după puteri, cu o jumătate de pensie pe care o avea după bunicul, preot. Mâncam sarmale, dacă aveam, dacă nu, nu. Hrana o primeam, în principal, de la liceul din Craiova şi ne mai dădeau de acolo câte o haină: o uniformă sau material de-o rochie. Vremurile au fost destul de dure, dar amintirile mele nu sunt urâte. Simţeam că e Crăciunul, deşi nu aveam niciodată brad şi cadouri. Sărbătorile erau ceva demn şi, de Crăciun, mergeam întotdeauna la biserică. Brad am avut abia mai târziu, când am avut eu copii şi nepoţi. Mă bucur că, oarecum, lucrurile au mers bine şi ascendent în viaţa asta. Libertatea pe care o avem acum e foarte importantă, deşi astăzi copiii sunt mai superficiali şi nu mai cred în nimic… nici măcar în poveşti.” – Raisa Boiangiu – scriitoare.

Bradul fermecat şi îngerul cu clopoţel

“Prin anii ’50, când eram eu copil, părinţii ne mutau în cealaltă cameră a casei în care locuiam, la Arad, până îngerul cu clopoţel intra în ascuns, ca să aducă cadourile şi bradul. Mie ţin minte că îmi era atât de frică, încât de fiecare dată mă ascundeam sub pian! Pe la 6-7 ani am primit unul dintre cele mai frumoase daruri: o tricicletă! În rest, cadourile erau destul de obişnuite, însă trăirile erau deosebite. Ţin minte că mergeam la biserică şi era foarte, foarte frumos! Între timp sufletul, spiritul Crăciunului s-a pierdut, a dispărut. Aşa că în ziua de astăzi Crăciunul este un simplu festin, iar colindatul s-a transformat, din păcate, într-un fel de cerşetorie. Văd asta chiar şi în satul din apropiere de Salonta, unde locuiesc temporar. Însă nu vă luaţi după mine. Se prea poate să nu fie aşa! Să nu vă luaţi niciodată după un om trecut de 60 de ani!” – Emil Teodorescu, geograf şi globe-trotter prin Europa şi China.

Scara de împodobit pomul Crăciunului

“În copilărie petreceam Crăciunul, de obicei, în Valea Lungă, la Brad. Tatăl meu era inginer silvicultor, iar acolo era un superb parc de vânătoare, cu cerbi şi căprioare… Aveam un brad uriaş în faţa casei, pe care, ca să îl împodobim, ne urcam cu scara. Darurile erau… sărăcuţe: o pereche de ciorapi împletiţi, bomboane, o ciocolată. Nu erau gadgeturi digitale şi tablete, ca acum. În schimb, Toni Cernuta, un italian stabilit în judeţul Hunedoara, care era paznic la parcul de vânătoare, se îmbrăca pentru noi în Moş Crăciun. Îşi punea o blană frumoasă şi o barbă din vată, iar nouă ne era aşa de frică de Moşul! Acum fac eu pe Moş Crăciun pentru nepoţelele mele, Ana – de 3 ani şi Maria – de 1 an. Încerc să le ofer daruri tradiţionale: un căluţ, jucării de pluş, nu minunile tehnologiei secolului 21! Şi neapărat vom face şi anul ăsta brad! Bradul e nelipsit! Dacă nu o să am un brad în casă, atunci o să împodobesc unul din curte sau chiar unul din pădure! Eu nu sunt de acord cu tăierile astea. Se plantează prea puţin şi se taie prea mult. Ce mai era frumos, la Crăciunul de altădată, era faptul că acesta era un Crăciun românesc. Nu spunea nimeni, pe atunci: «Crăciun fericit!» Nu că ar fi un lucru rău, doar că am împrumutat prea multe din Occident. Când eram noi copii se spunea… un simplu «Doamne-ajută» sau «Bună sara la Moş Ajun» şi era tare, tare frumos!” – Vladimir Brilinsky, jurnalist şi dacolog.

Steaua fermecată a naşterii lui Hristos

“Crăciunul acum… precum toate cele în zilele noastre este mult mai… informatizat şi mult prea comercial! Simt aşa că parcă totul se face din obligaţie, iar comercianţii încearcă să căştige tot mai mult în această perioadă. De altfel, nu prea văd cum ar putea să se schimbe lucrurile în bine, în viitor. Tare mă tem că sărbătoarea asta va căpăta o tentă din ce în ce mai comercială pe an ce va trece şi va pierde tocmai sacralitatea şi esenţa momentului! În copilăria mea noi eram mult mai rudimentari, iar cadourile de Crăciun erau foarte mici sau deloc. Era însă o mare bucurie a Sărbătorii în sine! În satul meu din Suharău, judeţul Botoşani, se mergea cu steaua. Aveam o stea frumoasă, mare, meşterită din lemn de tâmplarul satului, cu un mecanism complicat care ne permitea să o înălţăm până sus, mult-mult de tot, ca şi cum steaua ar fi răsărit, aşa cum spunea şi colindul nostru. O ridicam de la numai o jumătate de metru, cât era ea iniţial, până la doi metri şi jumătate, trei metri şi era o bucurie să o purtăm, pe rând!” - Ilie Captari, antrenorul campionilor hunedoreni la box.

Lumina stelelor din instalaţia de Crăciun

“Acum Crăciunul este o inflaţie de manifestări şi poate că, de asta, şi-a mai pierdut din farmecul de altădată. Cum va fi Crăciunul peste 50 de ani? E posibil ca, în loc de masa tradiţională de Crăciun să luăm doar câteva pilule de plancton cu gust de porc! Prin anii 80, când eram copii… de fapt, mai devreme, prin anii ’77-’78, se găseau de cumpărat portocale, dar erau aşa… prohibitive. Adică, părinţii reuşeau să facă rost de un kilogram sau două şi să le pună în pacheţelul de sub brad. Îmi mai amintesc că întotdeauna bananele erau verzi şi trebuiau învelite în hârtie de ziar şi puse pe dulap. Le mâncam abia peste vreo săptămână. Noi eram generaţia X, nu aveam dimensiunea religioasă a momentului, mai ales că societatea era secularizată, dar trăiam în baza simţurilor, mult mai ascuţite, la copii. Tot legat de sărbătorile de iarnă, la Romos, de unde se trag părinţii mei, era un obicei al saşilor de a merge din casă în casă, mascaţi şi având în mâini nişte nuieluşe. Aşa «pedepseau» tinerii, sub spectrul anonimatului, pe gazdele sau oamenii întâlniţi pe uliţe. Tatăl meu era profesor. Avusese, la un moment dat, un elev probabil şi (n.r.: râde), cine ştie, un conflict pe la şcoală… cum acestea sunt inerente, s-a trezit aşa… «articulat» bine de tot. Pentru «altoiala» aplicată sătenilor, trupele de câte trei-patru «bătăuşi», care ţineau de o simbolistică a îndepărtării răului, erau răsplătiţi cu mere şi cu nuci. Colindatul era mai puţin practicat în Orăştie, unde am copilărit eu. Se mergea mai ales cu “Pluguşorul» şi cu «Sorcova», iar bradul de Crăciun era împodobit mult mai simplu, în comparaţie cu ornamentele zilelor noastre.

În primii ani nu aveam nici instalaţie: erau doar nişte pişcători de tablă, pe care se fixau lumânărele. Acestea se aprindeau o singură dată, ca la tortul aniversar. Ăsta era momentul «aprinderii bradului», care dura doar câteva minute, pentru că nimeni nu putea să supravegheze lumânările aprinse, ore în şir. În loc de beteală şi alte sclipiciuri, noi înşiram pe crenguţe vată. Îmi mai amintesc că primeam pe vremea aceea, drept daruri, jucării chinezeşti din tablă colorată, dar Moşul mi-a adus într-un an şi un cadou mai deosebit: un ursuleţ cu un aparat de fotografiat, care avea şi blitz.

În clasa a doua am primit «Legendele Olimpului» pe care le-am citit, aşezat pe o mesadă de blană, sub bradul argintiu, la lumina stelelor din instalaţia pentru pomul de Crăciun. Eu nu am îmbrăcat niciodată costumul de Moş Crăciun, dar – mici fiind, eu de vreo 5, iar sora mea de 4 ani – a venit la noi, ca Moş, dar îmbrăcat în port popular complet alb, un vecin. Noi am fost aşa de emoţionaţi atunci, încât, în mod greşit, amândoi ne amintim şi azi că Moşul era îmbrăcat în costum roşu!” – Mihai Căstăian, istoric, directorului Muzeului de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie.

Pachet de Crăciun de la Deva

Eu m-am născut în Deva, iar bunicii mei se mutaseră de tineri în oraş. Însă de Crăciun obişnuiam să mergem în satul natal al bunicului, la Bârsău. În seara de Ajun eram în casa părintelui Munteanu şi aşteptam nerăbdătoare să vină colindătorii din sat. Era ceva fascinant pentru mine, parcă eram la un spectacol de teatru. Mai întâi veneau cei mici, cu Steaua, după care apăreau cei mari cu Viflaimul şi Căluşarii. Mă impresiona faptul că, deşi totul se emancipa în România anilor ’90, tinerii de acolo se străduiau să
ducă tradiţiile locului mai departe. Nimic nu era la întâmplare, nicio colindă nu era spusă de mântuială. Toţi erau costumaţi pe măsura rolului, replicile erau bine învăţate, totul se interpreta din suflet. Pentru mine, tinerii din Bârsău sunt singurii colindători care îşi meritau bănuţii şi prăjiturile primite.
Am mers şi eu de câteva ori la colindat, cu gaşca din liceu, însă n-aş putea spune ca eram mânați de tradiție. La vremea aceea, era mai degrabă pofta de distracție. Era epoca în care făceam chefuri “de apartament”, acasă la cei care aveau părinţi mai “de gaşcă”. Odată ce stabileam la cine facem chef, plecam spre locul cu pricina în grup, oprindu-ne pe drum să colindăm părinţii celorlalţi colegi. Nu era tocmai o tradiţie creştină, dar era tradiţia noastră, a celor din Decebal (n.r. Colegiul Naţional “Decebal”),
şi ţineam mult la ea.

După ce m-am mutat în Bucureşti, Sărbătorile n-au mai avut niciodată acelaşi farmec. În plus, în ultimii 15 ani am muncit adesea de Crăciun. Dar nu mă plâng, suntem mulţi jurnalişti din provincie în aceeaşi situaţie, departe de cei dragi, de Sărbători. Aşa că ne-am inventat aici o altă tradiţie care are şi ea frumuseţea ei. Fiecare cere pachet de-acasă, special pentru masa de Crăciun de la birou. Au loc adevarate festivaluri de artă culinară prin redacţiile de ştiri din Bucureşti şi se declară “mama câștigătoare” pe fiecare fel de mâncare în parte. Maică-mea e campioană la salata de vinete, ciuperci cu maioneză, iar prăjitura ei cu mac e ceva inedit pentru colegii din alte regiuni. Despre slănină şi ţuica de la bunicii mei, ce sa vă povestesc… m-au ajutat să-mi fac mulţi prieteni, mai ales în departamentul tehnic. – Sanda Nicola, jurnalist TV