Editorial: Victoriile cu dinţi ale dreptei

Ce mare diferenţă între victoria Convenţiei Democrate din 1996 şi cea a USL din 2012! Acum 16 ani noua putere s-a suit la cârmă făcând surf pe entuziasmul unei naţiuni care serba, am aflat între timp că naiv, începerea unui nou capitol de istorie românească. Oamenii aşteptau o eră liberă de apucăturile nesănătoase ale comunismului şi de sărăcie, nefericiri personificate în acei ani de Ion Iliescu. 

Ce a urmat a fost primul eşec răsunător al “dreptei” în România. Preşedintele Emil Constantinescu şi-a declarat pe faţă neputinţa de a schimba ceva. Sistemul l-a supus. La mai bine de 10 ani de la acel moment penibil pentru orice om de stat, un alt preşedinte, Traian Băsescu, este pus şi el “cu botul pe labe” de acelaşi sistem.
Şi aşa este. Lumea politică a preşedintelui jucător se sfârşeşte. Merg pe pronosticul, care mi se pare însăşi evidenţa, că niciodată de acum înainte Traian Băsescu nu va mai avea majorităţi în Parlament cu care să-şi impună punctul de vedere. Nici prin Palatul Victoria nu au supravieţuit măcar firimituri din autoritatea cu care preşedintele “făcea ordine” prin treburile interne ale premierului Boc. Dacă în România post decembristă are sens să vorbim de “dreapta” în politică, atunci este clar că Traian Băsescu a însemnat a doua mare încercare a dreptei de a scrie Istorie în ţara asta.

Moştenirea lăsată de era Băsescu este controversată, dezamăgitoare, revoltătoare, iar tot ce mai poate spera fostul “lider maximo” este doar ca o parte din ea să reziste. Pentru că, printre noroaiele României băsesciene, găsim pe alocuri piţulele sclipitoare ale unor decizii al căror efect au întărit statul şi autoritatea lui.

Marea vină care i se poate imputa lui Băsescu este că a făcut mai puţin decât putea face pentru a rupe România din fluxul venal pe care puterea post-decembristă îl inaugurase după 1990. Practic, PDL-ul prezindenţial a dat jos PSD-ul pentru a se sui el în caleaşca corupţiei birjărită, în parteneriat public-privat, de o faună securisto-nomenclaturistă, care de fapt a şi câştigat “revoluţia”. Privită din afară, întreaga activitate prezidenţială a lui Traian Băsescu este astfel o mare ŞOVĂIALĂ. Ca niciun alt preşedinte înaintea lui, Băsescu s-a jucat cu focul anticorupţiei, fără însă să aibă curajul şi interesul derulării unui război total în acest sens. Probabil că ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte, pe care nu şi-a asumat-o.

Au apărut însă în cei opt ani de mandat două instituţii care fără Traian Băsescu nu ar fi existat. Una este DNA, iar cealaltă este ANI. Fireşte, la înfiinţarea lor, preşedintele a fost ajutat de Monica Macovei, oameni din PDL şi chiar din PNL.

Da, ştiu ce se spune! Că DNA şi ANI sunt instrumente politice de represiune de tip stalinist. Comparaţia este evident forţată. Cine se teme de DNA? E clar că nu băieţii de la bloc şi nimeni din protestatarii nemulţumiţi care urlă pe stradă “Jos Băsescu!”. DNA-ul este coşmarul diurn al corupţilor din România. Este jandarmul “vampirilor” care sug banul statului, iar de la primar de comună la fost prim-ministru toţi ştiu astăzi că o pot păţi, iar blazonul de partid nu îi poate ajuta. DNA-ul a măcinat corupţi din toate partidele, iar cele mai elocvente succese ale Direcţiei s-au marcat abia în ultimii ani, prin dosarele Apostu (PDL) şi Năstase (PSD). Să ai DNA şi ANI înseamnă un stat mai puternic, o “sulă în coasta” celor care trăiesc prin practica foloaselor necuvenite.

Victoria electorală zdrobitoare a USL din acest an a venit pe o naţiune “rece”. Românii nu îşi mai fac iluzii că există vreo putere în România care să livreze la minut “lapte şi miere”. Buna credinţă se poate stabili însă prin modul în care USL se va raporta la cele două instrumente ale statului, DNA şi ANI. România adâncă aşteaptă de la noua putere să facă tot ce a făcut până acum Traian Băsescu cu jumătate de măsură. Şi la urma urmei, la ce majorităţi sunt acum, cu o minimă voinţă politică, nostalgia după Năstase se poate vindeca rapid, dacă DNA-ul va fi lăsat să îşi facă treaba pentru care a fost creat. Guvernul Ponta II şi noul Parlament trebuie să înţeleagă că pedepsirea corupţilor este până la urmă cea mai ieftină satisfacţie pe care îşi permit să o dea românilor cinstiţi.