Editorial: Mulţumesc, domnule profesor!

Din punct de vedere profesional şi personal, anul nou a început pentru mine cu o bucurie: mulţumită colegei mele Ada Ionescu (citiţi reportajul ei în paginile 10-11), am avut plăcerea să-mi întâlnesc unul dintre dascălii de care-mi aduc cu mare drag aminte: Emil Teodorescu – profesor de geografie. Venea aproape zi de zi cu bicicleta la şcoală. Orice oră cu Domnul Emil Teodorescu era un adevărat spectacol al descoperirii lumii.

“Când uiţi care e capitala Tanzaniei, îţi imaginezi că intri în Alimentara şi întrebi «Dar e salam?», iar atunci ştii că oraşul se numeşte «Dar es Salaam». La Etiopia e un pic mai complicat, dar nu imposibil: ţii minte că Addis Abeba înseamnă «floare veşnic tânără»”, ne spunea domn’ profesor. Reuşea să-i facă să se îndrăgostească de geografie până şi pe cei mai ignoranţi elevi. Avea metodele sale, deja bine perfecţionate în urmă cu mai bine de 22 de ani. Mulţumită lui Emil Teodorescu, fiecare puşti de clasa a V-a călătorea săptămânal, gratis şi fără niciun mare efort, peste tot în lume. La orele sale, severitatea, manifestată doar prin tonul autoritar şi dominant al vocii sale, alterna cu momentele magice în care primeam detalii despre o zonă, din ţară sau din străinătate, mult mai interesante decât cele existente în manual.

Au fost doar doi ani în care l-am avut profesor pe Domnul Teodorescu. Prin 1990, parcă, a acceptat funcţia de director al şcolii şi nu s-a mai putut ocupa şi de predat. Ne-a predat însă o primă lecţie de civism încă din primăvara lui 1990. Parcă şi acum îl văd stând pe scările de la intrarea şcolii şi spunându-ne nouă, tuturor elevilor scoşi “la careu”: “Zicem că vrem să intrăm în Europa. Dar n-o să intrăm niciodată pe uşa de la WC (o arie a şcolii care arăta execrabil) şi nici mergând pe scurtăturile de pe zonele verzi, în loc să folosim trotuarele”. Atunci, eu, un puşti de-a şasea, mi-am dat seama că ne va lua ceva timp să-i ajungem pe vest-europeni din urmă şi, culmea, chiar îmi închipuiam că avem şanse să reuşim asta. De fapt, a fost încă un semnal de trezire la realitate, transmis de domnul profesor. Sunt multe lucruri pentru care trebuie să-i mulţumesc profesorului meu de geografie: începând de la faptul că încă ştiu să explic diferenţa dintre mişcarea de rotaţie şi cea de revoluţie a Pământului fără să fiu nevoit să dau “un search pe Google”, până la faptul că, concis ori printre rânduri, mi-a arătat încă de când aveam doar 11 ani că în afară de “Ţara mult iubită cu al ei conducător” există o lume întreagă, total diferită de România cea roşie de pe atunci.

Mulţumiri le datorez, însă, tuturor dascălilor mei, începând de la doamna învăţătoare, terminând cu cei de la facultate, dar, în cazul meu, parcă cei din gimnaziu şi din liceu au fost cei care mi-au rămas mai aproape de suflet. Eu unul îmi aduc şi acum aminte de lecţiile dure de matematică îmbinate cu jocuri distractive de logică ale profesorului Truşcă, de gramatica elementară explicată clar şi cât se poate de logic de Doamna Stencoane, de sensibilitatea Doamnei Elena Constantin pentru Eminescu, ori de orele de dirigenţie ale doamnei Ivan, de pe vremea liceului, când discuta cu noi, deschis, orice, de la fotbal până la metode de contracepţie.

Tu de care dascăl al tău îţi aduci aminte? Sunt sigur că nu e vorba de unul singur. Culmea este că, în ultimii ani, noi toţi am asistat, aparent neputincioşi, la numeroase episoade în care guvernanţii şi-au bătut joc de ei, de dascălii noştri. I-au umilit cu salarii de mizerie, i-au trimis în categoria săracilor când vine vorba de pensii şi le-au râs în nas când ei au îndrăznit să vină cu vreo propunere pentru schimbarea unui sistem educaţional care-n ultimii 22 de ani a fost schimbat doar de dragul schimbării, fără absolut niciun rezultat pozitiv notabil.
Dascălii din categoria lui Emil Teodorescu sunt din ce în ce mai puţini, iar acesta este unul dintre motivele pentru care mă tem că, peste 10 – 20 de ani, în ţara asta nu va mai avea cine să ne plătească pensiile.