“…Distanţa de la Sibiiu până la străvechia capitală a Daciei este una de dece poşte austriace. De la Sibiiu până la Deva căletoria se face pe drumu de feru; de acolo la Hunedora, vechia reşedinţă a gloriose familii a Corviniloru, cu poşta, şi de la Hunedora prin oraşulu Haiţegu la ruinele Sarmisagetusei, adecă la satulu de astă-di Grădiştea, cu trăsura privată”. Aşa îşi descrie, pe scurt, călătoria către vechea capitală a Daciei Romane, istoricul George Bariţiu, considerat întemeietorul presei româneşti din Transilvania.
Problemele arheologilor cu proprietarii terenurilor situate pe situl de la Ulpia Traiana sunt mai vechi de un secol, iar situaţia rămâne încâlcită
“Raportu’ asupra căletoriei la ruinele Sarmisagetusei şi a informaţiuniloru adunate la faţa locului, în anul 1882” este semnat de George Bariţiu, “membru Academiei Române”. Volumul este tipărit de Academia Română la propria sa editură “Laboratorii Români” în anul 1883 şi este, de fapt, un “Extrasu din analele Academiei Române, seria II, tom. VII, secţ. II, Memorii şi notiţe”. Raportul are doar nouă pagini, dar oferă cititorului o perspectivă inedită asupra primelor preocupări arheologice, notiţe de călătorie, dar şi despre lăcomia localnicilor din vechea Grădişte. Atenţie! A nu se confunda cu Grădiştea Muncelului. Numele vechi al actualei comune Sarmizegetusa era “Grădişte”.
Raportul cuprinde şi date despre intervenţia hotărâtă a unui membru al guvernului maghiar pentru sprijinirea săpăturilor în zonă. Important este însă şi interesul manifestat în epocă de Academia Română a Vechiului Regat, care îi cere lui Bariţiu date despre ce se întâmplă în zonă: “În urmarea sciriloru venite în anulu espiratu la acestu corpu academicu despre săpăturile, cari erau să se intreprindă în ruinele Sarmisagetusei (Ulpia Traiana) de către o societate istorică şi arheologică, d-vostră aţi bine-voitu a’mi încredinţa onorifica misiune ca să căletorescu la faţa locului, cu scopu de a culege în interesulu sciinţei informaţiuni relative la acea întreprindere”. Prin urmare, documentul conţine “resultatele cercetăriloru mele pre câtu se pote mai pe scurtu”. Călătoria începe precum o poveste: “Amu plecatu de la Sibiiu în 17/29 Maiu sera şi la 18/30 amu ajunsu la Deva, unde amu statu în acea di cu scopu de a me informa, decă se va putea, de către unii membri ai societăţei arheologice despre stadiulu în care va fi ajunsu realisarea planului la săpăturile de care se intereseză toţi omenii sciinţei”.
Secţiunea istorico-arheologică a Academiei avea ca membri nume ilustre: Mihail Kogălniceanu, Iosif Hodoş, George Bariţiu, Vincenţiu Babeş, Vasile Alexandrescu-Urechia, Nicolae Ionescu, Alexandru Odobescu, Dimitrie A. Sturdza, Vasile Maniu şi Alexandru Papadopol Calimah. Apare acum interesul pentru monumentele antice şi conservarea ruinelor. De exemplu, Kogălniceanu este preocupat mai ales de conservarea ruinelor monumentului triumfal de la Adamclisi, vestigii ameninţate cu deteriorarea de către unii localnici, care extrăgeau piese sculpturale pentru împodobirea caselor personale, situaţie pe care Bariţiu o întâlneşte şi în vechea capitală romană.
Bariţiu, susţinătorul “Sarmisagetusei”
Încă de pe la 1800, localnicii din vechea Grădişte (actuala comună Sarmizegetusa) au distrus cea mai mare parte din vestigiile vechii capitale romane, folosind pietrele pentru a-şi ridica locuinţe şi garduri
La Deva, George Bariţiu ia legătura cu membrii Societăţii de Istorie şi Arheologie a Comitatului Hunedoara, înfiinţată în anul 1880, care după doi ani reuşea să fondeze o colecţie de antichităţi. “În Deva aflaiu numai atâta, că tînera societate archeologică din locu, forte zelosă în esecutarea planului său, a şi adunatu preste doue mii obiecte de diverse specii, nu numai din Sarmisagetusa, ci şi din alte localităţi ale vastului comitatu alu Hunedorei, care, cu escepţiune de teritoriulu cetăţei Alba-Iulia, din comitatu limitrofu, este în tota Transilvania celu mai bogatu de anticităţi, nu numai din periodulu domniei romane, ci şi din secolii 15 şi 16”, scrie Bariţie colegilor academicieni. În scurtul timp petrecut în Deva, Bariţiu se împrieteneşte cu cei de la “Societatea …” a cărei înfiinţare contribuie la încetinirea distrugerii “lente, dar permanente a Coloniei Dacica Sarmizegetusa”, după cum scrie chiar pe site-ul secţiei Muzeului Civilitaţiei Dacice şi Romane Deva.
“Societatea de Istorie şi Arheologie a Comitatului Hunedoara” este şi fondatoarea Muzeului de Arheologie din Deva, care adăposteşte piesele strânse ca urmare a săpăturilor realizate între anii 1881-1893 în situl fostei capitale romane. Ba, mai mult, societatea beneficiază în timp de sprijinul lui George Bariţiu, care a contribuit cu donaţii în bani şi cărţi. George Bariţiu nu specifică în “Raportu…” numele exacte ale celor cu care s-a întâlnit, dar, pe lângă pasionaţii de istorie din zonă, Societatea a avut importanţi membri precum dr. Desideriu Csanki, de la Arhiva Naţională din Budapesta, dr. Carol Torma, profesor la Universitatea din Cluj şi fratele Sofiei Torma, membru honoris causa al Universităţii din Cluj, apoi membră a Academiei Maghiare din Budapesta.
Fac parte şi profesori de la Universitatea din Praga şi chiar romancierul Jokai Mor. Este o societate istorică ale cărei descoperiri fac vâlvă. Preşedintele acesteia, dr. Kun Geza, devine vicepreşedinte al Academiei Maghiare şi membru al mai multor academii din străinătate. Pe lângă colecţia de antichităţi din perioadele preistorică, dacică, romană şi cea premedievală şi medievală timpurie, s-au constituit şi colecţii de etnografie, de mineralogie, de paleontologie şi de ornitologie, depozitate într-o casă particulară până în anul 1890, când piesele sunt găzduite în şase clase ale Liceului Real din Deva, actualul Colegiu Decebal. George Bariţiu devine şi el membru de onoare al Societăţii de Istorie şi Arheologie a Comitatului Hunedoara. Potrivit presei vremii, în anul 1882, la un congres ţinut în Sibiu, Gheorghe Bariţiu ar fi izbucnit în lacrimi la mărturisirea că are două vise pe care nu le-a putut îndeplini – unul era salvarea Sarmizegetusei.
Lăcomia urmaşilor
George Bariţiu a fost primul român de vază care a încercat să salveze ce se mai putea salva la 1882 din ruinele Sarmizegetusei Romane
Datele din raport arată că, din secolul XlX, istoricii se confruntau cu aceaşi problemă când venea vorba despre cercetările arheologice – localnicii cereau sume imense pentru ca aceştia să facă săpături pe terenurile lor: “…societatea s-aru fi apucatu şi până acuma de săpături, anume în amfiteatru, dară locuitorii particulari ai comunei, ca proprietari ai acestor ruine, îi făcu cele mai mari dificultăţi cerându pe pogonu lu (jugulu) de agru preţu mai multu de câtu îndecitu, preţu pe care societatea nu e în stare să-lu plătescă, pre câtu timpu ea dispune de unu capitalu forte micu în comparaţiune cu spesele prevedute”. Membrii Societăţii îi dezvăluie lui Bariţiu faptul că au primit o contribuţie mică din partea Guvernului Ungariei o “subvenţiune de 500 fl. (circa 1250 franci)”, dar îşi mărturisesc speranţa că autorităţile îşi vor respecta promisiunile şi vor interveni: ”Se speră însă că în comuna Grădiştea preste puţinu se va face aşa numita comasaţiune, când apoi autorităţile respective voru întocmi lucrulu aşa ca ruinele se cadă în partea proprietarului mare, care astă-di este în acea comună ilustrulu comite Melchioru Lonyaz, fostu înainte cu câţi-va ani Ministru de finanţe şi apoi ministru preşedinte, iară locuitoriloru pe ale căroru locuri se află ruinele, li se voru separa locuri aequivalente din alodiatura boierului”. Comitele Menyhért Lónyay s-a născut în 6 ianuarie 1822 într-o familie nobilă de protestanţi. A terminat dreptul şi iniţial a lucrat în industria bancară, fondând în 1858 prima companie de asigurări maghiară şi în 1866 o bancă. A fost şi un cunoscut politician maghiar, în 1867, Lónyay a fost ministru al finanţelor în guvernul Andrássy Gyula, ajungând între 1871-1872 prim ministru al Regatului Ungariei. A rămas până în 1882, preşedinte al Academiei Ungare de Ştiinţe. A murit la 3 noiembrie 1884, la Budapesta.
“Comitele Lonyay adecă avuse generositatea de a permite societăţei archeologice, că pe locurile curţei, precum se dice în Ardealu, adecă pe lanurile boieresci să potă săpa ori şi unde, fără nici o desdaunare”. Din notele sale, Bariţiu este impresionat nu doar de purtarea localnicilor români care ţin să se îmbogăţească de pe urma ruinelor, dar şi de ajutorul primit de la nobilul maghiar care înlesneşte practic săpăturile pe proprietăţile sale.
Vreme şi vremuri
Drumul şi vremea rea îi fac însă necazuri întemeietorului presei româneşti din Ardeal: “În Hunedora me apucă ploi mari, cari me ţinură doue dile pe locu. A treia di dimineţa, după ce se mai însenină, plecaiu însoţitu de unu ginere alu meu preste păduri înainte spre Haţegu, cu trăsura descoperită; dară în pădurile Silvaşului ne apucă din nou o ploia torenţială, care ne urmări până în Haţegu şi străbătendu prin tote vestmintele, în câtu nu simţirămu nici o trebuinţă de a mai lua şi altă baiă rece. […] In diua de Constantin şi Elena (21 Maiu st. v.) ajunserămu de la Haţegu în 2 ˝ ore la Grădişte. Protopopulu era şi aici dusu pe sate totu la esamene; amu fostu însă primitu de Notariulu comunei, unu maghiaru înaintatu în etate, care locuindu de mulţî ani în acea comună, cunoscea firesce tote ruinele pre câtu ele se mai află deasupra pămentului”.
Acest om îi povesteşte reprezentantului Academiei Române despre tot jaful care a avut loc de-a lungul anilor, despre prietrele preţioase cărate de localnici şi străini, dar îi vorbeşte şi despre strădania istoricilor de a opri distrugerea monumentelor: “… de când s’a formatu societatea istorică şi archeologică în Deva, se portă mare grijă, chiaru şi prin organele politice administrative, ca ori-ce obiectu anticu de ore-şi ce valore s’aru observa ca descoperitu de către locuitori, îndată să fia cumperatu pentru museulu societăţii”. Spusele notarului îl entuziasmează pe istoric, lucru care se observă uşor în paginile raportului: “De altmintrea mesura acesta e luată pentru tote comunele din acelu districtu. Buna mesura este acesta, spre a mai înfrena vandalismulu în câtu-va, este însă luată cu sute de ani mai târdiu de câtu aru fi trebuitu să se ia în totu coprinsulu Daciei şi cu atâtu mai vîrtosu în capitalele centrale, în capitalele celoru trei Dacii, în colonii, în municipie, în castre stative, în castele, în specule sau turnuri de pază – cum şi în valuri (Vallum Valla)”. Apare aici şi prima notă de subsol cu explicaţii la “valuri”: “Numite de către poporu în provinciile Daciei “Şanturile lui Traianu”. Şi Bariţiu concluzionează, scriind o frază şi acum extrem de actuală: “De s’aru luatu de multu o mesură ca acesta, istoria vechia, chiaru şi din evulu mediu, a acestoru ţeri, aru diferi forte multu de cea actuală plină de lacune, de corecturi şi conjecturi”.
“Iam seges este ubi Sarmisagetusa fuit”
Ajuns pe locul vechii capitale, istoricul constată că nici o parte din ruinele amfiteatrului nu se mai vede deasupra pământului: “… juru împrejuru era acoperitu cu iarbă desă, sub care însă simţiai că calci pe petre. Loculu unde au fostu uşile sau portalele, se mai cunoscu forte bine, doue la mijlocu şi una în capetulu de către resăritu. În spaţiulu din lăuntru erau doue sămenături crescute şi prea frumose, una de grâu curatu şi alta de ordu, în câtu dedendu-le trebuiai să-ţi aduci la momentu aminte sentinţa lui Virgiliu: «Iam seges este ubi Troia fuit» («Acum, acolo sunt lanuri, unde era Troia» – n. r.)”. Înconjurat de săteni care şedeau prin gospodării sau uliţi la zi de sărbătoare, Bariţiu află că “proprietarii” amfiteatrului “ceruseră ca preţu de vendare, 1300 fl. Val. Austr. (circa 3.300 franci).
Forul roman urma tiparul oricărei capitale de provincie romană, însă acum trebuie să ai o imaginaţie dezvoltată
pentru a putea să îţi recompui în minte imaginea sa originală
“Noi încercarămu să capacitămu, ca se dea loculu în schimbu pentru altele multu mai bune de cultivatu, unde să nu-şi frângă în fia-caru anu ferulu plugului, iară după aceste să câştige satulu întregu sume mari de bani atunci, când se voru apuca cărturarii se sape aici totu cu ajutorulu săteniloru. «Ci că bine aru fi şi aşia». Fu respunsulu laconicu alu unuia dintr’enşii”. Peste tot, la fiece pas, istoricul observă urme ale distrugerilor: “printre mai multe împrejmuiri de petră, cum amu dice, ziduri uscate, cu care locuitorii îşi împresurară livedile şi agrii loru, cu petre luate atâtu din castru câtu şi din alte edificii, cum temple, basilice şi alte locale publice şi private”. Academicianul vede pretutindeni urme ale ruinelor antice, oprindu-se “la tota casa pe unde ni se spunea că este câte ceva demnu de vedutu. Cu câte-va septemâni mai înainte arseseră unele case şi alte apartinenţe economice. Unii economi se şi apucaseră de repararea caseloru. Cei care zideau din petră, luară materialu din ruine”.
La una dintre case, academicianul îl caută pe proprietarul “pavimentulu de mosaicu” şi află că omul “îlu are ascunsu sub unu cotineţu, în care-şi ţine caprele, iară din Mosaicu vinde la căletorii străini câte 1 florinu bucăţica. În adevăru aşa a şi fostu; acum însă nu mai are ce vinde din lăuntrulu coteţului, de unde au dispărutu mai tote petricelele”. După zece zile petrecute în zonă, nu doar în actuala comună Sarmizegetusa, George Bariţiu transmite Academiei: “După modesta mea opiniune, acea capitală situată întru regiune din cele mai frumose, fertilă şi sănătosă, a pututu să aibă, sub domnia Romei, în timpuri normali, celu latine, din causă că aici limba statului a fostu în cursu de mai multe vecuri limba latină […] la Deva, se află multe documente vechi de o adeverată valore istorică, relativă nu numai la unu districtu, nu numai la ţera întreagă, ci şi d’a dreptulu la elementulu nostru naţionalu. […] în fine, nu me potu conteni a nu’mi descoperi dorinţa, ca berbaţii noştrii de şciinţă să bine-voescă a urmări şi de aci înainte câtu se pote mai de aprope explorările archeologice şi resultatele colecţiunei de documente scrise din susu numita regiune a Transilvaniei. Sibiu 1/13 Martiu 1883”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.