Globe-trotter-ul Hunedoarei, Emil Teodorescu

A călătorit zeci de mii de kilometri, în peste 50 de ţări şi a parcurs atâţia kilometri cu bicicleta, încât poate spune că a făcut înconjurul lumii. Din Europa, până în Africa, prin China şi India, apoi în America de Sud, Emil Teodorescu este singurul hunedorean în viaţă căruia semenii lui i-au făcut, la propriu, o statuie. 

Profesorul de geografie şi vechea lui prietenă care l-a ajutat să vadă aproape toată lumea: o “cursieră” în “vârstă” de vreo 25 de ani

Mai întâi, demult, în copilărie, a fost îngerul cu clopoţel. Îngerul Crăciunului, care anunţa pomul de iarnă şi pe însuşi Moşul cel bun, care venea mereu încărcat cu daruri… modeste, e drept, pentru că vremurile erau grele. De câte ori îngerul acesta al iernii suna din clopoţelul lui de argint, copilul de atunci se refugia, speriat, sub masa ori sub pianul din sufragerie. Când a crescut mai mare, Emil Teodorescu a ieşit din cochilia spaimelor copilăreşti şi nu s-a mai întors acolo niciodată. În schimb, toată viaţa (sau măcar o parte a ei, cum îi place să spună) a alergat către ceva. Sau a fugit de ceva? Nu ştie nici el să răspundă.

Ce e sigur… profesorul de geografie a călătorit peste tot, prin lume. La propriu. Mai întâi, înainte de ’89, a vizitat cele mai multe din ţările fostului bloc sovietic. Ungaria, apoi Cehia, Germania comunistă… ca să ajungă apoi până în extrema vestică a Europei, în Africa, în India, China şi apoi în America de Sud. Toate, călătorii pe cont propriu, pe care Emil Teodorescu, împătimit să cunoască… viaţa, aşa cum e ea, le-a făcut din pură pasiune. Poate povesti ore în şir despre călătoriile sale: de la norvegienii vorbitori de română, la care a fost oaspete când a vizitat peninsula Scandinavă, la imigranţii pakistanezi care l-au găzduit când a fost în Marea Britanie, apoi despre cuplurile pasionale care dansau tango pe străzile din Buenos Aires, despre fascinanta Indie, cu opulenţa şi sărăcia ei, deopotrivă, despre curăţenia şi spiritul “nemţesc” pe care l-a regăsit în China (!), acolo unde “până şi babele dansează şi fac gimnastică în fiecare dimineaţă”.

Note de călătorie

“Nu voi încerca să vă fac să ştiţi mai multe date şi cifre despre ţări şi mări. Ştiu că mii de informaţii v-au trecut şi vă trec pe sub ochi. Vă prezint doar câteva note despre zilele şi nopţile lumii, despre aerul ei încărcat de frumuseţe, de iubire, de teamă, de îndoieli şi de visuri. În ordinea amintirii. Aşa cum am văzut şi n-am uitat, probabil doar pe cele care nu pot fi uitate, plecând de-acasă şi întorcându-mă acasă de fiecare dată cu mai multă dragoste şi înţelegere şi grijă pentru ai mei şi pentru zilele şi nopţile lor. Cred, acum, când încep să scriu aceste rânduri, că ţara ta e singura fereastră prin care poţi privi şi înţelege lumea. Însemnările de faţă nu sunt numai turistice. Pe unde am trecut am convertit cele văzute în prilej de confesiune. M-am gândit, nu odată, că nu călătorim atât pentru a vedea lumea, cât pentru a o înţelege. De fapt, într-un fel sau altul, orice întâlnire cu un univers necunoscut este în acelaşi timp o privire în oglindă. Căci locurile pe unde trecem devin, de cele mai multe ori, proiecţii interioare. O ţară este o lume la scară redusă, dar o lume, oricât de mică ar fi ea, este tot atât de greu – dacă nu imposibil – de cunoscut pas cu pas, ca însăşi lumea întreagă”, scrie Emil Teodorescu în notele sale de călătorie.

Parisul, cu ochii în lacrimi

Emil Teodorescu este atât de implicat când îţi povesteşte călătoriile sale, încât te face să vezi cu ochii minţii locurile prin care a trecut

“Înainte de ’89 nu puteai să mergi decât în statele din fostul bloc sovietic. Şi asta doar din doi în doi ani, nu mai des. Aveam paşaport, pe care îl păstram în arhivele de la Miliţie. Când vroiai să pleci, îţi dădeau paşaportul cu o săptămână înainte şi, când veneai, îl duceai imediat înapoi. Mai întâi am mers în Ungaria, în Cehia, apoi în Polonia, Germania… În 1976 ne cumpărasem o Dacie în rate, eu şi soţia mea, şi plecam la drum cu ea. Pe vremea aia dormeam la cort şi, ca să facem şi ceva economii, evitam să dormim în campinguri”, îşi aminteşte fostul profesor de geografie. Era o diferenţă uriaşă între Cehia, Germania, ba chiar între Ungaria şi România. Familia Teodorescu era convinsă că ţările acestea erau înaintea României cu 50 de ani. O discrepanţă enormă pe care nu puteai să nu o observi, indiferent unde ai fi mers: de la staţiunile din munţii Tatra, până la Weimar sau Berlin. Când plecau în câte un voiaj, cei doi profesori de geografie, doamna şi domnul Teodorescu, stăteau câte 30 de zile. După 1989, Emil Teodorescu a început să călătorească şi singur; prima oară, în 1998, s-a dus la Campionatul Mondial de Forbal din Franţa.

A plecat cu un grup de 53 de români, dar acasă nu s-au mai întors decât trei. Unii au văzut o parte din meciuri şi apoi au decis să nu se mai întoarcă, alţii au rămas de la început la muncă, fiecare pe unde avea câte un aranjament. Când a intrat pe stadionul din Lyon, Emil Teodorescu a fost uimit: “Stadionul era imens. Era o mare de oameni! Cânta muzica şi, pur şi simplu, oamenii dansau în tribune. Aşa ceva nu mai văzusem niciodată”, îşi aminteşte domn’ profesor. A văzut apoi şi celelalte mari oraşe din Franţa… Tolouse, Bordeaux… şi îşi aminteşte cum, pe când urma să intre în Paris, în autocar, de-atâta emoţie i-au dat lacrimile: un vis din adolescenţă era, de acum, împlinit!

Norvegienii taciturni şi imigranţii pakistanezi

Când a fost în nordul Europei, prin Danemarca, Finlanda şi Norvegia, a fost impresionat: peisaje de o frumuseţe care îi tăiau respiraţia, curăţenie, respect. Pur şi simplu, nordicii păreau a fi de pe altă planetă. “Închipuiţi-vă că oamenii ăştia spălau seara trotuarele din faţa casei cu detergent! Şi aici nu mă refer la firmele responsabile cu curăţenia sau la administraţiile locale. Oamenii, proprietarii, făceau lucrul ăsta seară de seară, pe când la noi, în Hunedoara, mulţi nu aveau detergent să pună în maşina de spălat şi nici nu aveau maşină de spălat automată. Era o curăţenie impecabilă, iarba tăiată la centimetru, iar oamenii foarte prietenoşi, fără să fie bârfitori. Când am fost eu în Nord am stat în gazdă la o familie de medici, în Bergen. Doamna făcuse medicina în România, aşa că vorbea româneşte şi aveau două fete de vreo 9-10 ani. Ca să vedeţi cât de introvertiţi sunt nordicii, pot să vă spun că într-o seară, după ce am luat masa, am stat cu ei vreo oră şi jumătate, timp în care atât noi, adulţii, cât şi fetiţele, nu am făcut altceva decât să admirăm jocul flăcărilor, în şemineu. La final, proprietarul mi-a mulţumit pentru seara minunată pe care am petrecut-o împreună”, povesteşte, amuzat el însuşi de situaţie, hunedoreanul călător. În Marea Britanie, în schimb, pe când se afla într-o altă călătorie, Emil Teodorescu a nimerit în gazdă la nişte imigranţi pakistanezi, care încercau astfel să îşi rotunjească puţin veniturile.

El Camino. DRUMUL

În fiecare călătorie a sa, profesorul hunedorean a întâlnit oameni deosebiţi şi culturi mai mult decât interesante (în imagine – o amintire de pe Muntele Sinai)

Însă cel mai important drum pe care l-a făcut vreodată Emil Teodorescu a fost cel către Santiago de Compostela. După ce a aflat “din întâmplare” de traseul pelerinilor către mormântul Sfântului Iacob, imediat ce şi-a cumpărat calculator, acum vreo 13 ani, profesorul şi-a spus că acesta este un traseu pe care nu îl poate rata. Catolic fiind, avea trei pelerinaje mari de făcut în viaţa asta: la biserica Sfântul Petru, din Roma, la Muntele Sinai şi pelerinajul la Santiago. Împreună cu o altă profesoară din Hunedoara, Mariana Fechete, fostul dascăl, acum pensionar în vârstă de aproape 70 de ani, a pornit în aventura vieţii sale. “Camino e o boală. Te apucă o nerăbdare ca să o faci. Eu am mers pe varianta franceză, clasică, iar la plecare am declarat în chestionarul pe care fiecare pelerin îl completează că plec pe acest traseu pentru performanţa sportivă. Era vorba de 827 de kilometri, iar noi urmăream îndeaproape indicaţiile Ramonei, o româncă a cărei călătorie către Santiago o citisem pe Internet”, povesteşte Emil Teodorescu.

Când au plecat din Saint-Jean-Pied-de-Port, Mariana şi Emil habar n-aveau ce-i aşteaptă. Cu bagaje prea mari, prea grele pentru un asemenea drum, fără a cunoaşte mare parte din “trucurile” necesare pentru a parcurge cu bine o distanţă atât de mare, traversând Pirineii, cu adidaşii rupţi şi cu picioarele pline de răni, hunedorenii făceau într-o zi, în medie, 30 de kilometri. Hunedoreanul mergea mai repede şi făcea rezervări la câte un “albergue” (n.r. casă de oaspeţi, un fel de refugiu), unde seara era bătaie pe locurile existente, aşa că unii pelerini ajungeau să doarmă pe jos sau afară, sub cerul liber. După vreo 10 zile, însă, Mariana a clacat şi a renunţat. Făcuse o întindere, i s-au umflat genunchii, aşa că a renunţat şi a decis să se întoarcă acasă. Emil Teodorescu, însă, s-a ambiţionat şi a continuat. În sinea lui, în secret, abia acum se simţea cu adevărat liber. Până în acest moment drumul către Santiago însemnase, într-o oarecare măsură, a avea grijă de aproapele său. De acum, însă… odată trecută această încercare, după ce hunedoreanul şi-a aruncat până şi savoniera şi tocul pentru periuţa de dinţi, purtând în spate un bagaj de numai(!) 9 kilograme… Emil Teodorescu începea aventura. Şi tot în aceste zile globe-trotter-ul hunedorean a întâlnit-o pe Tina Celis, o tânără americancă originară din Chile.

Emil “necredinciosul”, aplaudat de poloneze

Muntele Etna, unul dintre multele locuri pentru care Emil Teodorescu a fost nevoit să aştepte decenii la rând pentru a putea să le vadă

“Fata asta, tânăra asta care nu avea nici 30 de ani, mi-a dat aripi. Mă miram şi eu că e interesată să parcurgă o parte din drum cu un pensionar ca mine, că îmi arăta atâta interes şi consideraţie. De altfel, tot mulţumită ei, în acest pelerinaj m-am apropiat şi de credinţă. În primele săptămâni eu nici nu intram în biserici, dar acum, odată cu Tina… am găsit pacea aceea şi bucuria… liniştea pe care o capeţi stând într-o biserică. Eu nu le prea am cu religia… parcurgeam acest drum pentru a-mi testa condiţia fizică, din ambiţie şi pentru aventura în sine. Iar fata asta din Tucson -Arizona mi-a prilejuit – prin religie – o întâlnire cu mine însumi”, mărturiseşte dascălul. Fostul director al Şcolii Generale Numărul 9 din Hunedoara îşi aminteşte cum, într-o seară, după slujba zilei, fiecare grup a spus câte o rugăciune. Numai el, hunedoreanul “necredincios”, nu ştia cap-coadă niciuna. Tocmai de aceea a ales să vorbească din inimă, convins fiind de generozitatea şi frumuseţea lumii pe care o străbătuse-n lung şi-n lat şi-a oamenilor buni şi frumoşi, care stăpâneau toate aceste meleaguri.

La final l-au aplaudat cu patos, iar un grup de eleve poloneze, catolice fervente, l-au îmbrăţişat cu bucurie. Se mira şi el, ce se întâmplase, cum făcuse ca – în ciuda faptului că nu vorbea bine cu adevărat nicio limbă străină – să-i mişte pe toţi aceşti străini, rostind simplu şi curat, româneşte. Dacă-l întrebi şi, totuşi, de ce s-a dus, de ce a plecat pe jos într-o călătorie… nebunească aproape, de peste 800 de kilometri… Emil Teodorescu îţi va răspunde că nici el nu ştie. Că se-ntreba adeseori: “Ce caut eu aici? Oare sunt nebun? Cine m-a pus?”. Răspunsul stă, poate, în finalul acestei călătorii… în bucuria aceea uriaşă care te cuprinde atunci când reuşeşti, când, în final… constaţi că da, într-adevăr, chiar tu ai ajuns până la capăt!

Isus din Rio şi jogging în Central Park

Despre călătoriile lui Emil Teodorescu ar mai fi multe, foarte multe de spus… Pentru că pensionarul acesta neastâmpărat a fost şi în cealaltă parte a lumii, la Bethleem, a urcat, în ciuda conflictelor locale, până pe Muntele Sinai, pe o cărare abruptă, singur, sub lumina lunii, pentru a vedea răsăritul lumii cu ochii lui Moise şi şi-a adus acasă, el, cel care nu prea crede şi nu prea ştie, pietre sfinte pe care se vede Rugul arzând, nimeni altul decât Bunul Dumnezeu. Apoi a călătorit până la chinezii cei meticuloşi, a văzut “cel mai frumos loc de pe pământ”, regiunea Guilin, cu munţii cei trufaşi azvârliţi până-n cer şi a coborât, într-o croazieră, pe fluviul Li. A văzut apoi India, cu Taj Mahalul, minunata operă de artă a arhitecturii indiene, bogăţia de nedescris a ţării şi sărăcia exasperantă, a inhalat mirosuri pestilenţiale şi a călcat în mizerii, a admirat peisajele presărate cu celebrele vaci sfinte, apoi a mers la Istanbul, ca să se aventureze – mai târziu – într-o altă călătorie: America de Sud, cu Brazilia, Paraguai, Chile, Argentina şi Uruguay. A urcat până sus, la statuia gigantică a lui Isus, din Rio de Janeiro, după aceea a mers în Statele Unite, de la Washington, până în Cincinnati, la Los Angeles, a făcut un tur în inima kitsch-ului, la Las Vegas, îndreptându-se mai târziu spre San Francisco, apoi prin Parcul Naţional Yellowstone, trecând pe la Casa Albă, pentru a face jogging în Central Park, dar de fiecare dată, absolut de fiecare dată, Emil Teodorescu s-a întors acasă, la soţia, cele două fiice ale sale şi la nepoţelul de numai 5 ani.

Statuia domnului Teodorescu

Pentru experienţele lui nemaiîntâlnite, dar şi pentru talentul său literar cu care le povesteşte, în urmă cu câţiva ani, Nestle i-a făcut, la propriu, statuie. Vreme de două luni aceasta a fost expusă chiar în centrul Hunedoarei, după care domnul profesor Teodorescu şi-a luat-o acasă: am pus-o pe hol, în bloc, şi s-au distrat toţi copiii care au venit cu colindul. Vin şi de la Şcoala Generală 3, ca să-şi facă poze cu ea”, râde hunedoreanul. Acum are în plan o nouă călătorie: ori încă o tură de Santiago, ori o “expediţie” în Japonia. Un singur regret îl roade: că nu le-a convins şi pe fetele lui gemene să îl însoţească în vreo călătorie.

“Se mulţumesc să vadă lumea prin ochii mei”, mărturiseşte descumpănit Emil Teodorescu. De mutat, el s-ar muta pentru totdeauna în Sicilia, la Taormina, dar se mulţumeşte cu o căsuţă la ţară, undeva lângă Salonta, în judeţul Bihor, în timp ce la Hunedoara doar “iernează” la căldură. Şi totuşi, spre ce a alergat, până la urmă, toată viaţa? Zice că nici el nu ştie. Poate că a alergat disperat spre viaţă, avid să o cunoască, în toată splendoarea ei. Poate-a fugit de moarte. Asta pentru că domnul Teodorescu nu crede în moarte. Ori, mai degrabă, nu crede în viaţa de după viaţă. A vrut, cumva, să culeagă ca o albină tot nectarul fiecărei zile şi şi-a adunat în rucsacul lui de călător trăiri minunate, de pe toate drumurile pe care-a umblat.

De ce să pleci către Santiago de Compostela

Emil Teodorescu în Camino de Santiago

“De ce să faci 800 km pe jos spre Camino de Santiago şi nu de la Satu Mare la Constanţa?”. Călătorul “de meserie”, Emil Teodorescu, spune că pelerinul ideal pentru o pledoarie este Marcel Petrişor, din Cluj-Napoca:

“Pentru că încărcătura spirituală a locului e covârşitoare şi ţi se revarsă în suflet şi în gânduri tot mai mult, cu fiecare zi pe care o petreci pe drum. Pentru că de 1.000 de ani, de când oamenii trec pe aceeaşi cale, impregnează locurile cu o nobleţe mai presus de orice înţelegere. Pentru că orice pelerin e respectat, salutat, ajutat, îndrumat. Pentru că nu te mănâncă dulăii de viu în timp ce vreun nene rezemat în bâtă se uită la ei de-a-mboulea, dacă nu cumva se şi distrează. Pentru că drumul e marcat cu grijă şi ajungi cât mai rar cu putinţă pe şosele. Pentru că nu te calcă nimeni cu maşina. Pentru că satele spaniole prin care treci te umplu de un mare respect pentru acest popor. Pentru că frumuseţea şi vechimea cetăţilor, castelelor, bisericilor, localităţilor îţi taie respiraţia. Pentru că statul spaniol sprijină nemijlocit tot ce e legat de Camino. Pentru că găseşti pe tot drumul locuri de cazare ieftine (5 – 8 euro) şi mâncare ieftină (8 – 10 euro pentru 3 feluri de mâncare la alegere, cu vin şi apă incluse).

Pentru că te poţi odihni pe o bancă de piatră veche de 900 de ani. Singurul lucru care poate fi cu adevărat neplăcut pe Camino este că, pe an ce trece, sunt tot mai mari şansele să nu găseşti un loc de dormit la sfârşitul unei zile extenuante. În multe sate prin care treci există doar un «albergue» unde să pui capul jos. Dacă locurile sunt ocupate, nu ai altă alternativă decât să mergi mai departe. Ori asta înseamnă de cele mai multe ori încă două-trei ore de mers pe jos. Şi pe măsură ce seara se apropie, din nefericire, şansele să găseşti un pat liber sunt tot mai mici. Am văzut într-o zi o femeie care a izbucnit în plâns când, după o zi lungă şi grea, a intrat într-o asemenea casă de oaspeţi şi i s-a spus că nu mai sunt locuri libere. Apucase să-şi scoată bocancii şi cu mare greutate şi i-a tras înapoi peste rănile aprinse. Am văzut multe secvenţe dure zilele astea, la fel cum a văzut oricine a călătorit vreodată pe Camino. Dar până la urmă, poate că toate astea sunt un preţ mic pentru o penitenţă necesară. Ca să nu mai spun că am uitat aproape toţi să mai umblăm pe jos. Şi ne amintim cu greu de ce puţin avem nevoie ca să fim fericiţi în adânc”.