“Din Deva, cu cele mai bune intenţii”

Un regizor bun, o mulţime de premii, un om modest, un tânăr plecat din Deva cu pas sigur să cucerească lumea. Adrian Sitaru nu este un nume binecunoscut în oraşul său natal, dar este deja un nume într-o industrie dură – cea a filmului. Adi Sitaru este regizor, scenarist, producător, unul dintre oamenii care, în ultimii ani, au avut un cuvânt greu de spus în cinematografia românească. Întors acasă de Sărbători, şi-a pus în gând să “domesticească” şi publicul devean.

Pe stradă, în Deva, ochii mulţimii nu se întorc admirativ după el şi sunt puţini cei care îl recunosc şi îi întind mâna încântaţi. E modest, aşa că gestul pare că-l suprinde. Numele său înseamnă în lumea cinematografică peste 30 de filme ca regizor şi cinci semnate ca scenarist. A fost producător executiv la “Pescuit Sportiv” şi, mai nou, este regizorul primului serial românesc produs de HBO în România – “În Derivă”, cu Marcel Iureş şi Maria Dinulescu. Şi e doar o mică parte din munca şi talentul care i-au adus premii în festivalurile europene. Deva nu i-a oferit până acum nici o plecăciune, de fapt, niciun film al său nu a rulat în oraşul natal.

“Nu visez neapărat la covoare roşii. Visez ca prietenii şi familia şi oamenii dragi din Deva să îl poată vedea în condiţii bune, să poţi veni aici şi cu unul – doi actori, să povestim despre film şi să mă simt ca acasă”, spune Adrian Sitaru acum, după ce a încercat să pună la punct cu cei de la Centrul Cultural Deva o avanpremieră pentru ultimul său film, „Domestic”: „Veneam aici destul de des, pentru că am familia şi prieteni în Deva, dar în ultimii doi ani nu am mai reuşit să ajung. Am venit anul ăsta şi, pentru că premiera la „Domestic” – al treilea lung metraj – este în luna martie, ne-am gândit să începem să aranjăm lucrurile, să fie o premieră cum se cuvine”.

Eveniment pentru “Domestic”

Un lucru de bun simţ, o seară de ţinută, nu neapărat costisitoare, un eveniment dedicat unui nume care a lipsit de pe scena culturală a judeţului şi a oraşului natal: „Lucrăm acum cu cei de la Centrul Cultural din Deva şi am obţinut şi sprijinul autorităţilor, pentru că am fost destul de frustrat cu primele filme, pentru că nu avem condiţii de vizionare. Mă rog, acestea nu sunt nici acum, mă refer la Cinema Patria, şi nu cred că a fost vreun film de-al meu aici şi rămâi aşa cu un… gust, că totuşi e oraşul tău natal”, recunoaşte Sitaru. Este unul dintre cei mai activi regizori, cu scurt metraje premiate, celebrele “Valuri” şi “Colivia”, premiate cu un “Leopard de aur” în 2007, cu filme de televiziune, două lung metraje lansate şi un al treilea în pregătire, un număr magic se pare şi pentru regizorul care îşi va face intrarea cu el… acasă.

“Următorul film va fi lansat în martie, se numeşte Domestic şi va apărea oficial pe 22 martie. Aici, la Deva, mi-aş dori un fel de avanpremieră. La acest lucru ţin mult şi aş vrea să vin şi cu actori şi să fie primul oraş din România unde facem această proiecţie. Aş vrea să fie ceva plăcut pentru toată lumea, nu doar să vină lumea să facem proiecţia ca să mă scap de ea”. Vechi prieteni, dar şi oameni care îl cunoşteau doar de pe ecran, s-au strâns în jurul acestui proiect: „Când m-a sunat Andrei Rosetti şi mi-a spus că Adrian Sitaru vrea să lanseze un film la Deva m-am bucurat şi mi-am zis că trebuie să-l sprijinim cu tot ce putem. Un oraş trăieşte prin oamenii lui şi prin personalităţi. Am fost la primărie şi domnul primar i-a propus chiar să-l facă cetăţean de onoare al Devei şi Adrian i-a răspuns că ar vrea să mai aştepte, să mai facă vreo două filme”, dezvăluie Alexandru Gruian, directorul adjunct al Centrului Cultural Deva.

Adrian Sitaru şi Alexandru Gruian

Seară de film

Nu va fi, cu siguranţă, un eveniment de duzină, ci se doreşte a fi o seară dedicată unui om care şi-a dovedit valoare la marile festivaluri europene: „Noi am propus chiar o mini-gală, pentru că nu ştiu câţi deveni au văzut filmele lui Adrian Sitaru. Eu cred că vor veni până şi din curiozitate să afle ce poate produce un regizor plecat din Deva şi atunci, înainte de avanpremierea filmului, să ruleze toate celelalte filme importante ale regizorului”, mărturiseşte Alexandru Gruian, unul dintre cei decişi să sprijine talentul deja confirmat.

„Adrian Sitaru e un nume în cinematografia românească actuală, când vorbim de un nou val. Eu am citit mult despre noile filme, am şi văzut multe dintre ele, este o generaţie cu care cinematografia românească a început să performeze, beneficiind exact de acest gen de premii. Nu ne putem îmbăta cu apă rece – eşti bun, poţi să zici că eşti cel mai bun, dar dacă nu vine o certificare de la un organism de specialitate, care să confirme…, adică vorbim de mai multe filme şi nu a fost accidental doar 4, 3, 2 sau Moartea domnului Lăzărescu, ci au venit multe filme care au confirmat, care au luat premii la diverse festivaluri şi o pleiadă de regizori care au demonstrat că se poate. Eu zic că stăm bine cu cinematografia, cu sălile stăm mai prost”.

Şi aici vine dilema – avanpremieră, dar unde, se întreabă un pic trist regizorul: „Aici e problema, că la un cinematograf cum e cel din Deva mi-e un pic jenă să-i invit pe prieteni sau pe părinţi: Hai să vezi filmul aici, unde instalaţia de sunet e proastă, nu s-a investit în ea şi probabil nu o să înţeleagă nimic din ceea ce vorbesc actorii în film. Nici nu mai vorbim de alte condiţii, de imagine sau despre cum miroase în sală. E ceva putred în sistemul acesta de distribuţie în care, din păcate, cei cu mall-uri au de câştigat”.

Întâlnire după 15 ani: Adrian Sitaru şi doi dintre foştii săi colegi de la ProTV Deva – Traian Benţa (în centru) şi Gabi Ganja (în dreapta)

Amintiri cu jar si căprioare

Adrian Sitaru a început timid în televiziune, mai precis la studioul ProTV Deva: „Era un copil, el asigura titrajele, speţurile, burtierele. Îmi amintesc că a venit parcă prin ‘97 şi a stat până prin ‘99. Tânăr, talentat, dornic să înveţe şi adevărul e că pe vremea aceea se muncea bine”, îşi aminteşte fostul său coleg Traian Benţa, ajuns în televiziune din cinematografie, mai precis din sistemul de distribuţie.

La Adrian Sitaru, parcursul carierei a fost invers: „Am colegi cu care îmi amintesc de cei doi ani lucraţi în ProTv Deva, am lucrat pe tehnic. De acolo am plecat la Universitatea Media la Bucureşti, o şcoală de regie şi imagine care de-abia se înfiinţase. La început, îmi doream să fac muzică, dar când am descoperit ce înseamnă filmul, am cotit-o în direcţia aceasta, spre regie mai ales”.

Au fost anii nebuni şi frumoşi ai presei locale, care descoperea talente în tineri liceeni, ani de muncă până târziu în noapte, prietenii durabile, momente de neuitat: „Când vine vorba de Adi, îmi amintesc mai cu seamă un chef făcut de noi la Cabana Căpăţâna. Rămăsesem trei colegi şi, la un moment dat, ne-a luat foamea şi le-am zis că dacă tot suntem la gura sobei, hai să pregătim şi noi o frigăruie. Adi, când a scos mâncarea, a pus-o în gură cu tot cu jar. Tot în acea seară, mai târziu, a dovedit că are imaginaţie – a ieşit afară şi s-a întors povestindu-ne că a văzut stive de căprioare. De fapt, erau câinii cabanierului”, râde şi acum la amintirea acelor momente Traian Benţa. Ambiţia lui Adrian l-a purtat însă mai departe de paginile deja închise ale studioului devean.

Din media, la excelenţă

Nu i-a fost deloc uşor: „Am dat de trei ori la Universitatea de Arte şi Teatru şi n-am intrat, alea au fost alte frustrări…, dar n-am cedat. N-am cedat şi nu pentru că vreau să mă îmbogăţesc din această pasiune, să-mi fac un „biznis” din film, ci pentru că îmi place. În România, faptul că ai câştigat un premiu bun, că ai obţinut o recunoaştere, nu îţi deschide uşile, poate îţi facilitează nişte lucruri, dar de deschis uşi doar premiile foarte mari o fac, de genul Palm D’OR. Cred că în America e altfel, dar în Europa nu mi s-au deschis uşile. În schimb, un premiu îţi dă încredere în tine că faci ceea ce trebuie şi următorul premiu şi mai mult, şi aşa continui să faci lucrurile cum crezi tu că este bine şi că nu mergi pe un drum greşit. Oricum, e greu”.

La Deva, a făcut primele filmări în care, de altfel, a şi jucat: „Regia este marea mea dragoste şi, dacă număraţi 30 de filme, adunăm aici tot ce am făcut şi prin televiziune. Cât priveşte actoria, nu ştiu ce să zic – când eram în Deva aveam o cameră şi mă filmam ca un fel de film experimental. De fapt, nu jucam, dar cred că a apărut acest lucru pe un site, că aş fi jucat. Dacă o iau aşa, eram singurul din film, probabil că trebuia să mă trec acolo. Deocamdată nu îmi doresc să fiu actor şi nici nu consider că aş fi jucat un mare rol în acel film. Tehnic, da, am jucat într-un filmuleţ de-al meu”, se răzgândeşte brusc Adrian Sitaru. E îmbrăcat în alb şi negru, părul e în ton, grizonat, iar ochii strălucesc viu.

A ajuns „acolo” şi a rămas un om simplu, pe care îl poţi privi degajat în ochi, care nu cere osanale şi îşi cunoaşte exact rolul: cel de muritor înzestrat cu talent, pe care cei din jur l-au descoperit pas cu pas, film cu film: „E greu să reuşeşti atâta timp cât nu ai răbdare, îţi pierzi microbul şi pasiunea. La mine, cred că a durat vreo zece ani până să ajung să iau un premiu, de când a început să mă frământe chestia cu filmul”. De la viaţă a învăţat că trebuie să lupte, în televiziune a învăţat să lucreze rapid: a făcut “Pescuit sportiv” în doar zece zile, într-o lună de octombrie…

La pescuit, de premii

“Adrian Sitaru, cel mai bun regizor la Locarno. Lungmetrajul său a primit premiile pentru cea mai bună regie şi cel mai bun actor într-un rol principal”; “Adrian Sitaru câştigă pentru a doua oară marele premiu al Festivalului Internaţional de Scurtmetraj de la Uppsala”; “Regizorul Adrian Sitaru, premiat în Suedia” – la o simplă căutare pe Internet, orice motor de căutare te inundă cu asemenea titluri. Scurtmetrajul “Valuri” a obţinut o mulţime de distincţii la festivaluri internaţionale recunoscute, precum Locarno, Sarajevo sau Milano, dar şi Premiul Gopo pentru cel mai bun scurtmetraj autohton.

Primul lungmetraj al său, “Pescuit sportiv”, lansat în 2008, a fost înscris în preselecţia Festivalului de la Cannes: “Noi nu ne putem compara cu industrii din alte ţări. Eu mi-am propus să fac un film cu 1.000 de euro, “Pescuit Sportiv”, dar cred că, la final, a fost cu 3.000. Ulterior, un producător francez care l-a văzut şi l-a plăcut a investit nişte bani ca să-l punem pe peliculă, deci se pot face filme mai ieftin”. Pare că nu-l deranjează nici aşteptarea, nici chinul şi grijile pe care sistemul românesc le oferă din plin celor care îndrăznesc să spere: „Un film l-am făcut cu o cameră, să spun – foarte ieftin – pe digital, dar sunt şi în State mulţi regizori independenţi care filmează aşa, cu banii de buzunar, şi nu trebuie să disperi. Graţie erei digitale e totul mult mai uşor – am auzit de un scurtmetraj premiat la Berlin filmat cu telefonul de un celebru regizor din Coreea de Sud. E tot mai simplu şi mai ieftin să faci film, trebuie doar să ai curajul să-ţi asumi provocări. Poate fi un punct de plecare, un punct din care poţi să dovedeşti altora ce poţi şi să primeşti mult mai mult sprijin ulterior, mai simplu decât acum 20 de ani”.

După succesele repetate din ultimii ani, Adrian Sitaru ajunge din ce în ce mai des, din spatele, în faţa camerei (în special pentru interviuri şi emisiuni TV)

Prin paradisul cineaştilor

Wikipedia îl recomandă ca pe un „Cineast român născut în 1971, autor de scurt -metraje şi filme pentru televiziune, dintre care cel mai cunoscut, Valuri (2007), a fost răsplătit cu multiple premii. Printre altele, a fost colaborator al lui Costa Gavras la realizarea filmului Amen (2002). (… În 2010, scurt-metrajul Colivia a fost decernat cu premiul serviciului german de schimburi academice (DAAD) în cadrul celei de-a şaizecea ediţii a Festivalului Internaţionalde Film de la Berlin (Berlinale)”.

În acest an, filmul „Domestic” îşi aşteaptă premiile şi confirmarea de la public: „Pe Domestic, l-am şi făcut foarte repede după Din Dragoste, cu cele mai bune intenţii. În România…, ceva e putred în acest sistem în care debutanţii foarte greu îşi fac loc. Sunt regizori tineri care primesc note mici pe scenarii, dar obţin finanţări de afară de sute de mii de euro. Filmul a apărut ca majoritatea producţiilor. Nu au fost mulţi bani în joc, majoritatea banilor au venit de la Centrul Naţional al Cinematografiei, am mai avut un co-producător din Germania şi de la un fond pentru ţările europene. A fost un film destul de ieftin, pe care ne-am dorit să-l facem: eu, producătorii, actorii…”, povesteşte Sitaru.

Crede în poveşti şi, acum câţiva ani, declara într-un ziar cultural: “Nu mai cred în tehnică, doar în poveste, care trebuie spusă foarte bine şi cât mai simplu, în personaje credibile şi joc actoricesc bun”. Filmul “Domestic” va fi o producţie interesantă, chiar dacă sare de genul său obişnuit, gen o “poveste care să te pună pe gânduri”: “E un film cu oameni, animale domestice, sunt şi copii, e felul în care ei interacţionează. Nu e neapărat un film pentru copii, deşi este cel mai aproape de comedie dintre filmele mele, mai degrabă o comedie neagră. Da! E o comedie la care se râde – am mai arătat secvenţe unor prieteni de sărbători şi au râs destul de tare”. Pare mulţumit.

Despre fericirea unui cineast

Fericirea nu durează mult. Se încruntă povestind despre condiţiile în care se face film în România, despre ce găseşti în sălile de cinema, despre lipsa de spectatori: „Nu ştiu dacă sunt optimist în ceea ce priveşte viitorul cinematografiei, dar, cu siguranţă, nu sunt pesimist. Sunt câteva nume, mult mai mari decât mine, care vor rămâne puternic pe piaţă. Sunt convins că dintre ei vor rămâne două-trei nume în orice dicţionar de cinema din lume.

Dincolo, cinematografia românească este foarte bine percepută, mult mai bine decât la noi, se merge mult mai mult acolo la cinematograf, este o industrie întreagă mult mai bine pusă în picioare în multe ţări europene, ca să nu mai zic de Statele Unite. La noi, vorbim de industrie doar aşa, dar când te gândeşti că ai 10.000 de spectatori nici nu poate fi vorba de profit. Acum „Despre oameni şi melci” sau alte filme ale lui Mungiu au ajuns spre 50.000 (de spectatori plătitori – n.red.). Dacă faci un calcul simplu, vezi că nu iese ceva. Din păcate…”. În România se lucrează ieftin, toată lumea ridică din umeri şi invocă veşnica scuză „nu sunt bani”, sau oricum nu pentru filme. Din sărăcia lor, talente precum Adrian Sitaru au strălucirea diamantelor în întuneric.

„Din păcate, noi facem un gen de film ce se cheamă film de artă, pentru că, de fapt, e foarte ieftin, sunt bugete mici, incomparabile chiar şi cu filmele europene şi trebuie să atragem prin altceva, de obicei e vorba de subiecte, de multe ori sociale. Orice producător bun se uită la produs, vrea să lucreze cu un regizor care-i place, normal că vor nu să se îmbogăţească, ci doar să strângă toţi banii pentru ca proiectul să fie făcut cu cât mai mici compromisuri. E aproape imposibil să nu faci compromisuri şi nu doar în România”.

Este nemulţumit. Încerci să-i schimbi dispoziţia: „Cel mai drag film? Poate că totul se leagă de începuturi – poate primul scurtmetraj făcut cu o cameră cumpărată de părinţii mei, montat prin studiourile de la Deva, noaptea, mi-e tare drag. La fel, primul scurtmetraj făcut pe peliculă cu tot ce trebuie şi cu buget adevărat, care a luat şi premii şi care, practic, m-a lansat. Primul meu mare premiu luat la Locarno cu Valuri. Mi-e greu să spun pe care îl prefer, dar uite că, acum, am zis-o”. Şi, din nou, pare mulţumit.