România, o ţară foarte uşor de stăpânit

Articolul a fost vizualizat de 1,900 ori

În antichitate, împăraţii au adoptat rapid strategia “dezbină şi stăpâneşte”. După Revoluţie, politicienii de pe la noi şi-au adus aminte de eficienţa principiului, devenit unul politic, nu militar. Multă lume spune că Traian Băsescu a fost cel care a excelat în aplicarea lui. Nu contrazic ideea, pentru că nu am cum să ştiu adevărul gol goluţ din moment ce nu cunosc o foarte mare parte a motivaţiilor deciziilor sale.

editorial3Pun pariu că nici cei mai apropiaţi colaboratori ai săi nu le ştiu. Că a dezbinat Alianţa DA, pe vremea-n care PNL şi PD discutau de o fuziune într-o singură forţă politică de dreapta, aşa o fi. Că a dezbinat societatea românească. Asta n-o prea mai cred. În 2010, Băsescu a venit şi a spus o jumătate de adevăr:

“Statul este ca un om gras, care s-a urcat în spinarea unuia mai slab”, a spus preşedintele atunci când s-a referit la cheltuielile statului. Ştia şi el atunci că, în România, 10 salariaţi susţin 12 pensionari, în timp ce în Polonia, de exemplu, 20 de salariaţi plătesc 10 pensionari. Dar ştia că la “îngrăşarea statului” contribuise până cu câteva luni înainte şi Guvernul Boc, un proces început după marea criză a tranziţiei româneşti de la finele veacului trecut şi începutul celui curent. Privatizările gen ARO, deciziile dezastruoase din punct de vedere economic luate între 1990 şi 2000 au aruncat România în lumea a treia. Politicienii aveau nevoie de soluţii rapide pentru a-şi asigura voturile unor alegători obosiţi să mai creadă în vreo strategie pe termen mediu. Pe acest fond a apărut, de exemplu, venitul minim garantat încasat de mulţi beneficiari care veneau la Primărie cu taxiul, ori cu maşina proprie (cel mai adesea una de fabricaţie străină).

Creşterea numărului de bugetari a fost alt fenomen ce a durat ani în şir. Nu-mi amintesc însă ca, prin 2005, 2006, 2007 să fi protestat cineva. România era considerată atunci, de economişti, “tigrul est-european”, datorită celor 6 – 7 – 9 procente de creştere economică anuală. Totul mergea excelent. Funcţionarul, care avea salariul mulţumitor, bonusuri peste bonusuri, salariu pentru ţinută şi primă la revenirea din concediu, nu-şi făcea deloc probleme că are un nou coleg de birou, venit pe pile.

A venit tăvălugul crizei. Salariile s-au redus, funcţionarii au protestat, însă era deja prea târziu. Niciun sindicat nu a atras atenţia asupra pericolului falimentului. Bine, nu e treaba sindicatului să managerieze vreo instituţie, cu atât mai puţin una privată, dar, în cazul instituţiilor de stat… De fapt, dacă instituţiile de stat ar fi manageriate pe principiile aplicate în mediul privat, probabil că n-am mai avea atâtea şi atâtea scandaluri. Aţi putea spune: “Dar bugetarii au fost greu loviţi de tăierile salariale, ce mai aveţi cu ei?”. Corect, însă în instituţiile publice continuă să se cheltuiască bani cu nemiluita.

Corupţia pare că îşi ascute şi mai mult ghearele în vremuri de criză. Vă dau un exemplu de pe la noi. În 2007 se anunţa reabilitarea DN 7 între Nădlac şi Sebeş, iar suma totală anunţată iniţial era de 70 – 80 de milioane de euro. La finalul reabilitării, prin 2009 – 2010, suma a ajuns la 160 de milioane de euro. S-au invocat lucrări neprevăzute, apărute în plus. După niciun an, asfaltul a început să crape.

Şi fenomenul se repetă mai ales după fiecare iarnă. Statul dă vina pe constructor, constructorul spune că statul nu l-a ascultat atunci când a spus că e musai ca pe DN 7 să nu se circule deloc, câtă vreme se lucrează. Nu putem ocoli nici terenurile de fotbal în pantă, nici sălile de sport în sate cu 10 – 15 locuitori şi nici bazinele de înot. Dar, într-o ţară în care membri ai aceleiaşi familii au ajuns să se certe din cauza politicii atât de rău încât nu-şi vorbesc cu zilele, cine să protesteze şi să oprească enormităţile astea când încă puteau fi oprite?

About Ciprian Iancu