Alături de Mircea Lucescu, Gelu Simoc, Ioan Andone şi Romulus Gabor, Remus Vlad a fost recompensat de autorităţile locale cu titlul de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Hunedoara, pentru întreaga lui activitate sportivă. A doua zi (sâmbătă, 19 ianuarie), chiar dacă era ziua lui de naştere, “Rema”, aşa cum îi spun prietenii, a venit la interviul promis săptămânalului REPLICA. Printre mesaje şi telefoanele de felicitare, el a reuşit să ne redea câteva momente din perioada lui de vârf ca fotbalist, dar şi din începuturile ca antrenor la Corvinul, acolo unde, alături de Lucescu, a creat acea minunată echipă a anilor ‘80.
Remus Vlad, La Mulţi Ani! Un cadou frumos făcut de autorităţile locale cu o zi înainte de ziua ta de naştere (a împlinit 67 de ani, sâmbătă, 19 ianuarie), acela de a-ţi acorda, într-o companie selectă, titlul de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Hunedoara.
Mulţumesc mult pentru urare. O coincidenţă şi, în acelaşi timp, un cadou nemaipomenit de ziua mea. Nu se putea ceva mai frumos. Sunt bucuros şi fericit în acelaşi timp. Foarte multă lume a fost vineri la acest eveniment. Oameni de toate vârstele şi o însemnată prezenţă a mass-mediei. Am rămas impresionat de numărul mare al iubitorilor sportului prezenţi în sală. Ţin să mulţumesc celor care s-au gândit şi la mine să fiu trecut pe această listă. Ştiu că a fost sugestia ta, iar primarul şi viceprimarul au fost de acord să primesc acest titlu, care, într-adevăr, mă onorează. Chiar dacă palmaresul meu ca sportiv şi antrenor nu se poate compara cu al lui Mircea Lucescu sau a lui Ando, sau chiar al lui Romică Gabor, eu m-am bucurat întotdeauna de performanţele mele. Mi-aş fi dorit, poate, să realizez mai mult în cariera de fotbalist şi de antrenor, dar ştii şi tu, o situaţie familială mai specială m-a obligat să fiu cât mai aproape de casă.
Să rămânem la perioada amintirilor, aceea a gloriei tale fotbalistice. Toată lumea ştie că ai debutat la Metalul Hunedoara, iar, imediat, datorită calităţilor tale, ai fost transferat la FC Argeş Piteşti, unde ai devenit destul de repede căpitanul unei echipe în care evolua marele Nicolae Dobrin. Ai câştigat titlul de campion al României în 1972 şi ai avut ocazia să evoluezi în Cupa Campionilor Europeni (actuala Champions League), contra legendarei Real Madrid.
Era perioada anilor ‘70, iar eu eram singurul ardelean printre ei. Şi pentru mine a fost o surpriză când, într-un turneu de pregătire din Iugoslavia, colegii mei m-au ales să fiu căpitanul echipei. Eram şi cel mai nou venit, aveam deja un an şi ceva în Trivale, iar acest post de căpitan de echipă rămăsese liber în urma plecării în Turcia a lui Ioan Barbu, „libero-ul” formaţiei. Antrenori erau atunci Titus Ozon şi Tănase Dima. Probabil că ţinuta mea, disciplina şi comportamentul meu de profesionist i-au făcut pe colegi să-mi ofere onoarea de a purta banderola de căpitan de echipă. Mi-am dorit tot timpul să fac performanţă şi de mic îmi doream să ajung în Naţională şi să mi se cânte imnul ţării. Lucru care avea să devină realitate. Îmi amintesc că, atunci când jucam la Metalul, le spuneam colegilor mei de generaţie că eu vreau să văd Parisul, Istanbulul, să văd lumea şi că nu mă voi opri aici. Ei zâmbeau pe sub mustaţă, catalogând aceste dorinţe ale mele drept vise, dar mai apoi, când ne reîntâlneam la Hunedoara, mi-au spus că am avut dreptate şi nu
m-am lăsat.
Cum era să fii căpitanul lui Gicu Dobrin? Te respecta în această postură?
Erau alte vremuri, alt program de pregătire, alt ritm de joc, dar un fotbal mult mai spectaculos, mai tehnic. Erau foarte mulţi spectatori în tribune. Oriunde juca FC Argeş în ţară, tribunele erau pline, dar noi realizam că 90% veneau pentru Dobrin. Era un respect reciproc. El a fost cel care a zis: “Flăcăi, stop! Remus Vlad va fi căpitanul nostru, pentru că el ştie să ne reprezinte, să dialogheze cu conducătorii”. Am rămas plăcut surprins de gestul lui de atunci. Adevărul este că jucătorii se simt între ei. Atunci când am venit la Piteşti, după primul antrenament se juca o „ miuţă” la două porţi. Fiecare îşi alegea în echipă, la început, pe cei mai buni. Eu am fost ales într-o echipă, printre ultimii. După al doilea antrenament, când s-au făcut echipele, Dobrin m-a ales primul. Asta spune multe. Şi-au dat seama că au în faţă un fotbalist pe care se pot baza.
Ai fost căpitanul echipei în „dubla” cu marele Real Madrid, în 1972, unde era să produceţi o mare surpriză. 2-1 la Piteşti şi 1-3 la Madrid, după ce aţi condus cu 1-0 şi aţi primit golul trei în minutul 88, cu un arbitaj ostil al sârbului Gugulovici. Cum a fost?
Primul joc a fost acasă. Real venea după cinci trofee câştigate în Cupa Campionilor Europeni, având foarte mulţi jucători din naţionala Spaniei. În tribune era şi celebrul preşedinte Santiago Bernabeu, nume pe care îl poartă azi stadionul din Madrid. Eu am cumpărat de la artizanat cunoscuţii ”Ţăranul şi ţărăncuţa” şi, înainte de a ieşi pe teren, i le-am făcut cadou căpitanului lor de echipă şi al Naţionalei, Zoco. A rămas plăcut surprins de acest gest. Pe teren ne-am duelat sportiv, şi marele Real a plecat învins cu 2-1, noi ratând mari ocazii. În retur, am pierdut pe final şi cred că acest lucru s-a datorat şi unei greşeli a antrenorilor, care l-au înlocuit pe colegul meu de linie, Olteanu, cu Barbu care revenise din Turcia, dar nu mai prindea echipa ca titular. Era prin minutul 80. Pe acest fond am primit golul trei, dar pot să spun că spaniolii au fost împinşi vizibil de la spate de arbitrul de centru. Am trecut pe lângă o mare şansă. Puteam să facem o mare surpriză, să intrăm măcar în prelungiri. Asta a fost. După meci, m-a căutat la vestiar Zoco, care mi-a dat o cutiuţă din sidef în care se afla insigna de aur a clubului, pe care o păstrez şi în ziua de azi. Am rămas profund impresionat de gestul lui de recunoştinţă. Ce înseamnă marii sportivi, cultura şi civilizaţia lor. Nişte jucători imenşi, dar în acelaşi timp, nişte oameni educaţi.
Ţi-ai încheiat cariera fotbalistică la Hunedoara, apoi ai pus umărul alături de Mircea Lucescu la formarea acelei generaţii de „aur” a Corvinului anilor ‘80.
Eu m-am întors la Hunedoara, pentru că m-au convins nişte oameni de onoare de aici, în frunte cu directorul general de la acea vreme al combinatului, Trotuş. Eram campion cu Argeşul, eram în lotul lărgit al naţionalei. Argumentele lui m-au convins, spunându-mi că pot face performanţă şi la Hunedoara. Mi-a spus că trebuie să vin, pentru că altfel vor fi privite ofertele către alţi jucători din ţară, dacă le spunem că Remus Vlad, căpitanul lui FC Argeş, s-a transferat la Corvinul. Aşa au venit, bineînţeles pe bani frumoşi, Radu Nunweiller, Dumitrache, Lucescu, Dumitriu IV şi alţii, lângă care s-a format acea generaţie de excepţie cu Gabor, Klein, Andone, Rednic, Petcu, Nicşa, Dubinciuc, Mateuţ şi toţi ceilalţi. Am spus că voi semna, dar după ce îmi iau examenul de stat la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. Şi am venit. Am promovat, s-a format acea echipă frumosă a Hunedoarei.
La acel meci de pomină, de acasă, din Cupa UEFA, cu FC Sarajevo, ai fost pe bancă în calitate de antrenor principal. 0-2, 4-2, 4-4 la final. Un meci de infarct.
Lucescu plecase la naţională, iar eu am fost numit „principal”, lucru la care mă aşteptam. În vară fusesem în cantonament la Zenica, în fosta Iugoslavie, oraş înfrăţit cu Hunedoara. Culmea e că am făcut pregătirea în aceeaşi zonă cu cei de la Sarajevo. Am revenit acasă şi a început campionatul. În primul tur am trecut de echipa austriacă GAK Graz, după care a urmat tragerea la sorţi. Le-am spus celor de la club că îmi doream să nu joc cu cei de la Sarajevo, care aveau o echipă foarte bună, în frunte cu Susic, un fel de Dobrin al nostru. Şi tocmai cu ei am căzut. Primul meci la Hunedoara, Lucescu venind cu o zi înainte. Mi-a schimbat un pic tactica, dar asta a fost, pentru că eu colaboram cu el în continuare, chiar dacă era la Naţională. Am fost conduşi cu 0-2, dar apoi, pe fundalul tinereţii şi entuziasmului, am revenit şi am făcut un incredibil 4-2, iar dacă Klein, care intrase după pauză pentru că fusese accidentat mai mult timp, nu rata o ocazie imensă, cine ştie care ar fi fost finalul. Eu le-am făcut semne disperate alor mei să stea calmi, să se închidă în apărare, să conservăm rezultatul, dar ei s-au aruncat în atac. Şi Mircea îi îndemna să atace, şi ne-au prins pe contraatac.
Sărind peste zeci de ani, ajungem la prezent. FC Hunedoara, liga a treia, 10 victorii, 2 egaluri, cu şanse mari de a promova în liga a doua.
Nu cunosc echipa, dar am văzut-o în toamnă la Cluj într-un amical cu CFR, când era Ando antrenor. Au condus cu 2-0 pe drept şi au pierdut greu, cu 3-2. Mi-au plăcut foarte mult cum au jucat. Dacă o fac tot aşa, nu au probleme să promoveze în liga secundă, iar apoi în prima ligă. Dacă joacă la fel cum au făcut-o la Cluj.
La evenimentul de vineri, preşedintele CJ Hunedoara, Ioan Mircea Moloţ, spunea că instituţia pe care o conduce doreşte să ajute financiar fotbalul de pe Cerna, pentru a avea o echipă de calibru a judeţului la fotbal.
Numai aşa se poate. Instituţiile judeţului să se implice. Orice proiect trebuie susţinut material. Degeaba ne lăudăm, dacă nu facem concret. Cred că Hunedoara merită acest lucru.
Hunedoara te aşteaptă acasă.
Nu se pune problema. Dacă au nevoie de un sfat, de experienţa mea, le stau la dispoziţie. Hunedoara trebuie să se organizeze la toate nivelurile, de la juniori la seniori, pe termen lung. Pe termen scurt, promovarea imediată, chiar până în prima ligă. Le doresc tuturor hunedorenilor un an mai bun şi multă sănătate.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.