Editorial: De la sindromul Stockholm la Mioriţa

În 23 August 1973 doi infractori înarmaţi au intrat într-o bancă din Stockholm, în Suedia. După ce i-au ameninţat cu armele pe angajaţii băncii, unul dintre ei, Jan-Erik Olsson, le-a spus celor prezenţi: “Petrecerea a început!”. Tâlharii au luat patru ostatici: trei femei şi un bărbat, pe care i-au menţinut într-un regim de teroare timp de cinci zile. Agresorii i-au legat pe ostatici cu sfori cu dinamită şi i-au ţinut aşa zile în şir. Atitudinea ostaticilor, după eliberarea lor, a fost una cel puţin surprinzătoare: deşi publicul se aştepta ca angajaţii băncii să fie traumatizaţi, interviurile au demonstrat că aceştia ajunseseră să îi sprijine pe răpitori! În plus, ostaticii se temeau tocmai de poliţiştii implicaţi în acţiunea de salvare!

Unul dintre ostatici a luat apărarea agresorilor în tribunal, iar una dintre angajatele băncii chiar s-a logodit cu unul dintre tâlhari. De atunci, cazul a rămas viu în amintirea suedezilor, iar “sindromul Stockholm” a ajuns să definească, în psihologie, legătura emoţională dintre victimă şi agresorul său. Specialiştii în bolile sufletului spun că foarte multe dintre relaţiile noastre pot fi descrise ca suferind de “sindromul Stockholm”, nimic altceva decât o strategie conştientă sau nu a agresorului, pentru ca victima sa, pe care “o parazitează” emoţional, să-i ofere satisfacţia de care are nevoie, indiferent de eforturi şi chin. Cu o singură condiţie: să supravieţuiască. În cazul în care victima ameninţă că pleacă, agresorul “se înmoaie” temporar, ba chiar face promisiuni cum să se va schimba o dată pentru totdeauna. Nimic mai fals. Doar că, în absenţa victimei, agresorului nu-i rămâne decât să întoarcă împotriva lui însuşi violenţa refulată, sau chiar să se sinucidă.

Pornind de aici, mă întreb dacă nu cumva “sindromul Stockholm” poate fi extins ceva mai departe decât în sfera familiei, la palierele, scările de bloc, cartierele, oraşele şi… în final… la lumea în care trăim. Uimită de cruzimea cu care semeni de-ai mei seamănă nedreptate în jur, mă confesam zilele trecute unei bune prietene. Răspunsul: “Dar e oare ceva drept în lumea asta!?”, m-a pus pe gânduri. Mă gândesc acum că, de fapt, lumea întreagă s-ar putea împărţi, precum savana africană, în agresori şi victime, în carnivore vorace şi prăzile lor, în agresori şi docilele, fragilele lor victime.

Am avut, nu o dată, ocazia de a vedea sau de a trăi eu însămi manifestările păcătoase ale acestui sindrom, definitoriu pentru relaţia de abuz. Ba mai mult, mă întreb dacă nu cumva “sindromul Stockholm” poate fi intuit până şi în cele mai distante relaţii – precum cele cu personajele care ne reprezintă la nivelul administraţiei locale, judeţene sau chiar naţionale, în domenii precum fisc, sănătate, asistenţă socială etc. De fapt, în relaţia cu cei din jur, nu o dată… poate fiecare dintre noi, prelevându-ne de puterea pe care o deţinea (indiferent de sursa acesteia), a devenit un mic călău al aproapelui. Poate-am trântit ferestruica “zgârcită” a unui ghişeu în nasul unui contribuabil, poate-am întors spatele unui pacient care nu avea cu ce “să cotizeze” pentru propria-i sănătate, poate-am dispreţuit, poate-am râs de cel mai slab ca noi, uitând că “ruleta rusească” a vieţii a fost – întâmplător, doar întâmplător(!) – mai generoasă cu noi.

Şi-apoi m-am gândit la “Mioriţa” şi la resemnarea ciobănaşului metafizic, a omului care – întors cumva cu spatele către acestă lume – pare “a se complace” în postura de victimă şi aduce, astfel, atât de bine cu angajaţii băncii din capitala Suediei! Fără îndoială că a calcula chibzuit riscurile unei situaţii, a încerca să faci faţă cu calm, fără panică, ba chiar a întoarce cu bucurie şi celălalt obraz, dacă e cazul, dovedeşte o mare nobleţe, dublată de o şi mai mare tărie de caracter. Cu toate acestea, sunt convinsă că sunt şi situaţii în care nu ne rămâne decât să ne scuturăm de rău, să luăm – metaforic – biciul în mâini şi să spunem: “Petrecerea s-a terminat!” Şi, dacă nu vrea cu niciun chip să se schimbe, agresorul n-are decât să se autodistrugă!