Povestea romanţată a şederii lui Cuza la Deva

“Un hunedorean a pus umărul la abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Era copilul preotului din Dobra, trecuse Carpaţii şi făcea parte din garda de la palat” – o lecţie de istorie mai puţin obişnuită, ţinută în faţa a sute de elevi, a fost prilejuită de recenta aniversare a Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859. Şcolarii au aflat de la profesorii de istorie ce leagă istoria oraşului Deva de personalitatea domnitorului, dar şi care au fost cele mai importante momente care au dus la realizarea “Micii Uniri”. 

“La 14 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza, împreună cu Elena Doamna şi suita lor au poposit în Deva şi au fost găzduiţi la Hotelul Mare zis şi Bauer (fostul Hotel Bulevard – n.r.). O placă memorială aplicată pe clădire aminteşte acest lucru”. Oricât te-ai strădui, este singura informaţie pe care o poţi găsi în presa secolului XXI, ori pe Internet, despre cele câteva ore petrecute de domnitorul Unirii la Deva. Povestea momentului este însă una extrem de interesantă şi emoţionantă, o poveste care şi-ar găsi chiar şi în vremurile noastre loc pe prima pagină a jurnalelor de ştiri. Popasul la Deva al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, implicarea unui hunedorean în abdicarea sa, dar şi contextul european care a favorizat momentul “Micii Uniri”, toate au fost explicate în cadrul unui simpozion organizat de Asociaţia Profesorilor de Istorie (CLIO) din judeţul Hunedoara.

Povestea legăturii dintre Deva şi Cuza ar fi scăpat cu totul posterităţii dacă nu ar fi fost spusă chiar de către “prima femeie – ziarist din România”, Constanţa Dunca Şchiau, într-un manuscris găsit de profesorul Nicolae Lascu: “Printr-o fericită întâmplare, în jurul anilor ’60, am ajuns în posesia unui manuscris, cu titlul «Un episod istoric», având ca autoare pe Constanţa Dunca Şchiau şi purtând data «Viena, 1908». După citirea manuscrisului mi-am dat seama că locul cel mai potrivit pentru acesta ar fi Muzeul din Deva, localitate în care a avut loc «episodul istoric». În acest scop, m-am adresat Direcţiei Muzeului, care a fost de acord. Acum, manuscrisul se află în posesia Arhivelor Statului, Filiala judeţului Hunedora, din Deva”, mărturiseşte Nicolae Lascu într-un număr al Revistei Sargetia. Este documentarea care a stat la baza relatării momentului de către dr. Liviu Lazăr, profesor de istorie la Liceul Teoretic Sabin Drăgoi din Deva.

La adăpostul umbrelor

“Momentul intervine după abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza, din 11 februarie 1866. Acesta ia drumul Germaniei şi aşa ajunge să treacă şi prin Deva, oraş unde rămâne peste noapte. În cinstea trecerii sale, s-a instalat o plachetă pe clădirea care acum adăposteşte Casa de Asigurări de Sănătate, fostul Hotel Bauer, renumit Bulevard. Ajunge la Deva la trei zile de la abdicare”, explică profesorul devean. De aici, povestea scrisă de cea dintâi ziaristă prinde contur: “E patrusprezece februarie o mie optsute şaizeci şi şase, trei zile după istoricul atentat din Palatul Domnesc din Bucureşti, săvârşit întru a obţine abdicarea Domnitorului Principatelor Unite Danubiene. Pentru moment, în Deva, cam la marginea Ardealului, înspre Ungaria”.

Este seară şi frig: “În amurgul acestei aspre zi de iarnă, pe când încă se îngâna ziua cu noaptea, o caleaşcă mare de voiaj soseşte repede pe strada principală la uşa hanului decorat cu puţin meritatul nume de «Hotel Bauer». Cu grăbire sare jos feciorul de pe capră; ordinele păreau a fi fost date de mai înainte, urcă cele cinci scări de piatră roase, ce duc la uşa mare, o deschide şi intră în larga sală rău luminată, unde dă câteva dispoziţii proprietarului hotelului cu privire la spaţiul ce urma să-l pună la dispoziţia oaspeţilor”. Sosirea caleştii cu oaspeţi produce rumoare în sală printre cei deja prezenţi, care încercau să ghicească identitatea vizitatorilor, cu atât mai mult cu cât, scrie Constanţa Dunca-Şchiau: “Oaspeţi mai însemnaţi rar se văd la Deva, mai rar încă la Hotel Bauer. Aşteptarea n-a fost nici lungă, nici zadarnică. Hotelierul ia loc pe pragul uşii spre stradă, precedând un domn, de mărime ceva peste mijlociu, lat în spate, aproape ascuns într-o manta lungă, al cărei guler de blană scumpă era ridicat peste faţă şi urechi”.

“Eu nu mai sunt prinţul Alexandru…”

Ziarista de secol XlX notează cu precizie detaliile şi atmosfera din hotel: “Se aud comentarii felurite, presupuneri aventurioase şi se aud şi discuţiuni. Animaţiunea ajunge la culme, e generală”. Apoi, ochiul ziaristei observă un personaj care face notă discordantă prin purtarea sa: “…singur, tăcut, pe gânduri, într-un colţ izolat al sălii, un om frumos, chipeş, cu barbă neagră, lucitoare, cu ochi scânteetori…, costum cenuşiu închis, la cravată are un bold de aur – rară monedă dacică-romană – la ornic, în loc de lanţ, un cordon tricolor românesc”. Nimeni nu ştie cine este, dar acesta împreună cu hotelierul fac anumite servicii oaspeţilor, printre care Alexandru Ioan Cuza este descris drept “călătorul în haine civile purtate milităreşte”.

Alexandru Ioan Cuza a înnoptat în “hanul mare”, clădire ce, mai târziu, s-a numit “Hotel Bulevard”, iar acum găzduieşte Casa Judeţeană a asigurărilor de Sănătate

Frământările şi chinul acestuia sunt descrise pentru a crea imagini cititorului: “Cel mai isteţ psicolog, pictorul cel mai genial, cu greu ar fi putut prinde, descurca, ceti lămurit mişcările sufleteşti ce apăreau şi dispăreau succesiv în expresiva şi nobila lui fizionomie. Repeziciunea cu care se schimba diversitatea lor devine din ce în ce mai marcantă, mai evidentă. Desigur, ceva mare s-a petrecut în sufletul acestui om. Ceva neobişnuit zdruncină acest caracter bărbătesc. Ceva puternic se încearcă a combate, a reprima, a înăbuşi”. Alături de fostul domnitor, soţia sa trăieşte aceleaşi griji: “Pe chipu-i mâhnit sunt întipărite griji, nedumeriri, regrete şi mai mult decât mici, adâncă milă şi compătimire. Sigur, această femeie nu suferă de propriile sale dureri, cât simte de afund, de îngrozitor, durerile soţului ei. Le simte, dar le tăinuieşte, să nu le stârnească mai aprige pe cele ce ar voi să le vadă potolindu-se. Când dară fiinţe ce se înţeleg stau laolaltă în urma unei întâmplări catastrofale, fiecare din ele tace – tace adânc. Tace spre a nu face să sângereze din nou răni nevindecate. Ambii călători, deci, tăceau. Chiar şi privirile le ţineau plecate, ascunse, ca nu cumva să descopere furtunile morale interne”.

Altă cameră, cu totul altă atmosferă – grijile celor doi soţi Cuza contrastează puternic cu voioşia celor doi copii ai domnitorului, lucru remarcat de profesorul Nicolae Lascu: “Camera vecină – spune autoarea – răsună de strigătele lor vesele, nepăsătoare: galopade, plesnete de biciuşcă, chiote şi tropote vesele de cai în fugă. Deodată, oprindu-se pe pragul camerei părinţilor, “între două hohote de râs”, cel mare strigă: “Eu nu mai sunt prinţul Alexandru, eu sunt cal de poştă”.

Trădările din viaţa lui Cuza

Reacţia adulţilor vine imediat: “Ambii părinţi tresar, ridicându-şi speriaţi capetele, apoi tatăl lor, printre buzele întredeschise, rosteşte ironic: “Da! Ai dreptate, tu nu mai eşti prinţul Alexandru… Nu eşti prinţ, ci cal de poştă eşti acum, veşnic cal de poştă! Cal de poştă pribeag, colindând lumea, biciuit de soartă, cutreierând numai ţări străine şi nici o dată ţara ta. Cal de poştă, fugar fără răgaz, fără odihnă, fără scop şi menire pentru a-ţi curma mersul vagabond, mai curând sau mai târziu, când vei fi depus într-un colţ negru, ce va fi al altora, departe de patrie, departe de neam”. Cei doi copii care îi însoţesc pe soţii Cuza la Deva sunt înfiaţi. Istoricii spun că erau rodul iubirii dintre domnitor şi amanta sa, Maria Obrenovici, o prinţesă din casa domnitoare a Serbiei.

O plachetă pe un zid, singurul indiciu actual al trecerii lui Cuza prin Deva

Cu inteligenţă şi ajutată de frumuseţe, Maria Obrenovici reuşeşte să transforme o aventură de-o noapte într-o pasiune puternică. Istoricii şi politicienii vremii tind să o perceapă ca pe o “Mata Hari” autohtonă, influenţată de relaţia familiei sale cu Rusia. Cum soţia sa nu poate avea copii, Cuza îi primeşte de la amanta sa, care îi dăruieşte principelui doi fii – Alexandru şi Dimitrie – pe care cei doi soţi Cuza îi înfiază şi îi iau la Palat, de creşterea lor ocupându-se Doamna Elena. Dar şirul vieţii aventuroase nu se opreşte aici – între timp, împotriva lui Cuza se formează ceea ce istoricii numesc “monstruoasa coaliţie”, căreia i se alătura chiar amanta Domnitorului. În noaptea marii trădări, cea a organizării loviturii de stat împotriva lui Alexandru Ioan Cuza, acesta şi Maria Obrenovici împart aceeaşi cameră, chiar dacă, în apartamentul alăturat, dorm Doamna Elena împreună cu copiii, alături de o cameristă franţuzoaică, Florentine. În noaptea de 11 februarie 1866, istoricii cred că Maria Obrenovici aşteaptă ca domnitorul să adoarmă şi descuie uşa apartamentului, poftind aici ofiţerii care complotau împotriva lui Cuza. Surprins, acesta semnează actul abdicării. Printre ofiţerii din acea seară se află şi un căpitan care se înrolase în armată după ce trecuse Carpaţii, tânăr plecat din familia preotului din Dobra.

A sărutat mâna tatălui trădătorului

Actul final al “episodului istoric” de la Deva este scena plecării din dimineaţa următoare: “Ninge, însă des şi mărunt, de ţi se pare că cerul varsă lacrimi îngheţate şi totuşi careta domnească, sosită înspre seară, stă cu caii prinşi la uşa hotelului. Acum oiştea e spre apus îndreptată. Pe stradă aproape nimenea, în restaurant câteva personae neînsemnate. Treptele ce duc la primul etaj gem de lume. Lume română. Şir lung de preoţi şi domni pe ambele laturi… vicecomitele Ciaclan, primarul Drăghici, fraţii Piso, fraţii Olariu şi mulţi alţi fruntaşi din Deva. În capul scării, doi protoierei, unul tânăr, altul albit la plete şi barbă”.

Mulţimea de români îl aşteaptă în linişte pe Alexandru Ioan Cuza: “Toţi tac, toţi aşteaptă. O să iasă Alexandru I, domnitorul detronat. El pleacă, va trece. Iată-l… e în manta de drum, căciulă de samur. Elena, Doamna, cu ambii copii de mână. Românii toţi pleacă capetele adânc. Toţi opresc răsuflarea”, descrie magistral momentul Constanţa Dunca – Şchiau. Apoi, adunarea îi soarbe gesturile şi îi ascultă vocea lui Cuza: “Vodă zăreşte pe bătrânul protoereu, grăbeşte pasul, se descopere, sărută mâna zicând: «Binecuvântează, Părinte!». Cu smerenie e primită binecuvântarea – apoi Vodă întreabă: «Numele Sfinţiei Tale?» «Protoiereul din Dobra, Crainic». Ilustrul călător tresare, faţa i se întunecă, fruntea i se posomoreşte. Un moment, stă fără grai”.

Scrierea suprinde aceeaşi reacţie la Doamna Elena, care lasă copiii în grija bonei şi se îndreaptă către soţul ei: “Domnul detronat s-a şi recules. Mândru, demn, măreţ, vorbeşte aspru şi apăsat: “Ai un fiu militar la Bucureşti?”, “Da, Măria Ta. Căpitanul Crainic”, “Căpitanul de vânători Crainic, îl cunosc. Căpitanul Crainic, fiind de gardă, a trădat Palatul. Pe Domnitorul, şeful Armatei, la 11 februarie”. Mulţimii i se taie răsuflarea: “O pauză. Consternaţie generală. Principele îşi simţise vocea, devenită vibrătoare, tremurândă, şi el o voia liniştită. Pauza, totuşi, n-a fost prea lungă. Cuza Vodă reîncepe: “Spune acestui fiu, părinte, că neagră pată a aruncat pe iubita mea armată. Pată, ce numai cu sânge poate fi spălată. S-o spele la prima ocazie, ca să uite lumea că între soldaţii ţării s-au putut afla şi trădători; să creadă că militarul român numai erou poate fi”. Atât. Un moment demn de un voievod, un răspuns mândru la o trădare. Fostul domnitor pleacă: “Perechea princiară coboară treptele, salută în dreapta şi stânga… «Să trăiască» – răsună din toate piepturile româneşti de repeţite ori. Înfocate strigăte îi petrec la careta din drum. Biciul surugiului îi pune caii pe goană, spre apus. Zăpada tot cade ca nişte lacrimi îngheţate”.

Cuza, Constanţa Dunca – Şchiau şi Deva

Istoricii care se ocupă de acele vremuri au reuşit să contureze un portret al personalităţii lui Alexandru Ioan Cuza – un împătimit al jocurilor de noroc, mare amator de femei frumoase, consumator înrăit de cafea şi tutun, dar şi un patriot desăvârşit şi un adept al marilor reforme. Profesorii de la “CLIO” Hunedoara spun că un sondaj de opinie realizat în anul 2002 îl situează în topul personalităţilor care au influenţat pozitiv istoria românilor – astfel, Alexandru Ioan Cuza a obţinut 62% din opţiuni, urmat de Mihai Viteazul, cu 54% şi Ştefan cel Mare, cu 42%. Profesorii de istorie hunedoreni cred că poziţia fruntaşă i se datorează nevoii românului de astăzi de “unitate şi justiţie”, ambele întruchipate de Cuza, dar şi de imaginea sa de luptător cu nedreptăţile.

Povestioara cu “Ocaua lui Cuza” rămâne celebră în istoria românilor. Deşi scurtă, domnia sa este considerată perioada în care România adoptă cele mai mari reforme într-un timp scurt, în încercarea de a se alătura Europei. Şi totuşi, femeile aduc mărirea şi decăderea lui Cuza. Prima relaţie amoroasă extraconjugală cunoscută este cea cu Cocuţa Vogoride, soţia caimacamului Nicolae Vogoride. Este o perioadă în care, “ajutat”, Cuza reintră în armată cu gradul de sublocotenent şi devine ataşat al Statului Major Superior. După această mişcare, în numai 45 de zile, Vogoride îl avansează până la gradul de maior, “cea mai rapidă ascensiune văzută vreodată de armata română”, crede profesorul Simion Molnar, preşedintele CLIO Hunedoara.

Peste tot, Cuza este înconjurat de femei – Constanţa Dunca – Şchiau este una dintre cele care l-au sfătuit. Născută la 16 februarie 1843, la Botoşani, îşi face studiile la Bucureşti, Viena şi Paris şi devine o cunoscută scriitoare a vremii, pianistă talentată şi este considerată prima femeie ziarist din România. Este şi prima româncă posesoare a brevetului de capacitate la Sorbona şi a certificatului de Înalte Studii Pedagogice la College de France. Reîntoarsă în ţară, propune domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi Camerei Deputaţilor memoriul intitulat “Fiicele poporului”, asupra “educaţiunii populare a fetelor în România în 1863”. Acesta cuprindea mai multe idei despre organizarea învăţământului feminin: disciplinele obligatorii pentru şcolile normale, diferenţe de organizare între învăţământul rural şi cel urban, crearea de şcoli de arte şi meserii pentru fete, reformarea orfelinatelor. Bazat pe sistemul educaţional occidental, proiectul pentru reformarea învăţământului îl convinge pe Alexandru Ioan Cuza, care va ţine seama de multe dintre sugestiile ei în elaborarea Legii instrucţiunii publice adoptată în 1864.

Manuscrisul “Un episod eroic” este considerat o viziune romantică a momentului şi conţine unele date inexacte, precum data la care Domnitorul ajunge la Deva. Telegraful Român notează apariţia lui Cuza la Sibiu în data de 21 februarie, după ce poposise la Braşov. A doua zi, ziarul notează plecarea sa către Viena, iar istoricii cred că va ajunge la Deva, cel mai probabil, în seara aceleiaşi zile de 22 februarie (6 martie, după calendarul pe stil nou), moment relatat de Constanţa Dunca Şchiau ca martoră oculară. De la Deva pleacă spre Arad, apoi la Viena. În ciuda faptului că este ales deputat de Mehedinţi, fără să candideze, Alexandru Ioan Cuza nu mai primeşte permisiunea de a reintra în ţară. Se întoarce în sicriu şi este înmormântat la moşia sa din Ruginoasa.