Editorial: Profesorul, infractor de serviciu

Un profesor de muzică e scos din sărite de un semi-analfabet căruia nu are absolut niciun rost să-i vorbeşti despre Mozart. Care Mozart? Că nu e niciun Mozart de la Strehaia pe ultimul CD cu “manele dă manele” cumpărat de tata şi dat la maximum în difuzoarele Mercedes-ului de provenienţă dubioasă pe care îl conduce. Copilul, crud şi educat doar în spiritul “eu sunt şeful, pentru că tata e şef… şi nimeni nu mă poate atinge”, se trezeşte “atins” după cap de palma grea a profesorului de muzică, sătul de batjocura la care e supus de soartă, de stat, de şcoală şi, colac peste pupăză, de un mucos care nu ştie că “şarpele ăla” de la începutul portativului poartă numele de cheia sol, deşi a ajuns deja în clasa a Vlll-a. Mucosul îşi ştie drepturile. Iese pe hol, îşi sună de pe mobil părinţii, iar în jumătate de oră tot clanul lui se adună în faţa uşii sălii de clasă. Profesorul este luat la pumni, la propriu, pentru simplul fapt că sistemul lui cognitiv n-a mai putut să suporte nesimţirea plodului trimis la şcoală doar ca să aibă de unde se-ntoarce acasă. E bătut aşa de rău încât ajunge în spital. Dacă n-ar fi ajuns la spital, n-ar fi fost subiect de ştiri la TV, zilele trecute.

Ce nu ştiu telespectatorii este că o asemenea scenă se repetă în fiecare zi, în fiecare oraş care are cel puţin un cartier sărac.

Dascălul unei clase de a lll-a de la vechea Şcoală Generală Nr. 12 din Hunedoara îmi povestea cu vreo cinci ani în urmă: “Mă chinuiam din răsputeri să ţin ora de matematică. Aveam o durere de cap groaznică, dar eu mă ţineam tare. La un moment dat, îi atrag atenţia unui elev să nu mai facă gălăgie. Reacţia lui a fost şocantă pentru mine. M-a înjurat, mi-a zis că dacă nu-mi convine o să-şi cheme fraţii să mă «rezolve» cu pumnii. Am trecut cu greu peste moment. După ce a avut impresia că a câştigat disputa cu mine, la câteva minute distanţă, s-a ridicat din bancă şi a început să se plimbe printre bănci fluierând. Să-mi spună mie orice părinte ce soluţie non-violentă există la problema asta! Dacă există vreuna care nu implică scoaterea elevului din clasă, cu forţa, eu renunţ la pensie, cu toate că mai am doar doi ani până la acel moment!”. Iar dascălul care mi-a povestit asta mi-a mai spus că nu o dată a fost aşteptat la scara blocului de membri ai familiilor copiilor pe care, cât a fost el de indulgent, nu a putut să nu-i lase corigenţi. Alte ameninţări, alte bruscări, altă zi stricată, altă noapte nedormită de teama bolovanilor care pot zbura oricând prin geamul apartamentului.

Nesimţirea unora a ajuns la un nivel de neimaginat în urmă cu 25 de ani. Nu mai poţi să-i spui unui părinte că plodul său e de nota 3, fără să rişti să fii înjurat pe loc. Asta în cel mai bun caz. Este vorba despre oameni din acea categorie din ce în ce mai des promovată mai ales pe la emisiunile TV de doi lei. Dacă o întrebi pe Andreea Tonciu de ce nu poate fi zi tot timpul, nu va şti să-ţi răspundă. Va râde prosteşte de un răspuns debil pe care l-ar putea da doar “ca să se scoată”, apoi ţi-ar spune “D-aia, fraiere!”. Te-ai simţi, probabil, la fel ca dascălul nevoit să se uite la elevul său cum se plimbă printre bănci, fluierând, în timp ce el, învăţătorul, încearcă să le explice celorlaţi 24 de copii din clasă de ce e zi şi de ce e noapte pe Pământ.

Şi, uite-aşa, în acest stil, peste vreo 20 de ani, o să ne explicăm noi, cei care vom mai avea amintiri de pe vremea în care şcoala era cu adevărat şcoală, iar dascălul era cu adevărat dascăl, de ce, din punct de vedere intelectual, avem de-a face cu o noapte prelungă. Pentru că acum, în faţa nesimţirii, profesorul care îndrăzneşte să reacţioneze este considerat infractor.