Povestea unui supravieţuitor: Mircea Tarcea

Mircea Tarcea a petrecut şapte ani în închisorile comuniste, supravieţuind unor condiţii extreme. Catedrala Eroilor, din centrul Hunedoarei, este astăzi ridicată graţie visului smerit al acestui deţinut, care a dorit să-i aducă un omagiu lui Dumnezeu şi celor care l-au mărturisit, dincolo de chinuri, foame şi frig.

Stă calm şi senin la biroul său, aşezat în faţa ferestrei largi, cu rame albe, perfect curate, de unde va povesti neîntrerupt, timp de două ore, istoria suferinţei sale vreme de şapte ani, prin închisorile comuniste. Pe măsuţa de alături, într-o cuminţenie tăcută, se află două cărţi: una despre viaţa şi minunile “sfântului Ardealului”, marele duhovnic Arsenie Boca, şi o carte mică de rugăciuni.

Îşi începe istorisirea cu anii lipsiţi de griji ai copilăriei, într-o lume a bunului simţ şi a bunei cuviinţe, ca al treilea fiu din patru copii ai preotului Gheorghe Tarcea, învăţător şi director la fosta Şcoală Primară Numărul 5. “În 1940 m-am înscris la Liceul «Decebal», din Deva. Câţiva ani am dus o viaţă de internat, dar apoi, din cauza ororilor războiului, a trebuit să fac naveta. De fapt, nu eram numai eu, ci şi alţi copii din Hunedoara: plecam dimineaţa, la ora 5 din Hunedoara şi ne întorceam pe la 5 după-amiaza, iar în răstimpul de două-trei ore, cât stăteam în aşteptarea trenului şcolar, obişnuiam să ne facem lecţiile pe stadionul din Simeria, pentru că asta era ruta spre liceu”. La numai două săptămâni după absolvire, la 18 ani, a fost arestat. “Într-o seară, pe la unsprezece şi jumătate noaptea, o lanternă s-a oprit asupra chipului meu, iar o voce a întrebat: «Tu eşti Tarcea?». Am rămas în prezenţa unui locotenent de securitate în haine civile. Mi-a spus să mă îmbrac,
să-mi iau câteva lucruri personale, apoi am fost dus la Securitate, unde mi-au fost luate datele şi amprentele şi am fost condus într-un subsol, unde, pe priciuri, se aflau mai mulţi tineri”.

Nu i s-a spus pentru ce fusese reţinut. Abia mai târziu avea să afle că motivul acuzării sale ar fi fost o întâlnire la care participase în parcul din Deva şi care, susţineau anchetatorii, ar fi fost organizată de aşa numitele “frăţii de cruce”.

Ploşniţe, râie, foame, frig

Mircea Tarcea spune că el nu a făcut niciodată parte dintr-o asemenea organizaţie. Cu toate acestea, avea să petreacă 16 luni în detenţie, supravieţuind din mila unui gardian care le fierbea tinerilor, pe ascuns, cartofi, într-un cazan. De la Securitate au fost duşi la Penitenciar: “Era o cameră de 30 de metri pătraţi, cu ferestre înspre curtea închisorii, unde noi ne mai găseam refugiul şi bucuria, uitându-ne la deţinuţii de drept comun şi salutându-i. Se vedea şi într-o curte vecină, unde mai veneau cei ai familiei şi ne priveau, când noi ne ridicam la ferestre. Până într-o zi, când chestorul a dat dispoziţie ca geamurile să fie vopsite cu var şi n-am mai avut niciun contact cu lumea de dincolo”. A dormit pe priciuri, pe rogojini vechi, roase, pline de ploşniţe, s-a îmbolnăvit de râie, a mâncat zeamă cu vagi resturi de varză sau fasole, şi a petrecut iarna în frig, supravieţuind aproape miraculos, într-un pulovăraş care-i fusese permis să-l ia din internat. Mai puţin norocos a fost un coleg de la Haţeg, bolnav de plămâni, care a murit după o criză de hemoptizie, chiar în mijlocul tinerilor colegi de celulă. Îşi aminteşte şi acum cum a dormit pe jos, patru luni în şir, într-o capelă din Sibiu, alături de alţi 200 de deţinuţi care urmau să fie eliberaţi, fiecare tânăr neavând sub el mai mult de două scânduri ale podelei. Acuzat de tăinuire de infractor, abia după un an şi patru luni de la momentul arestării Mircea Tarcea a fost achitat şi a putut să se întoarcă acasă.

Când revenit la Hunedoara, în poartă îl aştepta mama. Bătrânelul de peste 80 de ani, Mircea Tarcea, plânge acum. Pânge ca un copil şi îşi cere iertare că nu-şi poate stăpâni tulburarea sufletului, la amintirea atât de emoţionantă a revederii familiei, în urmă cu mai bine de 60 de ani. “Tata fusese restructurat, în fine, era foarte greu… Tot în acel an comuniştii au binevoit să ne ia şi ultima fărâmitură de pământ, două hectare, aici, în apropiere – singura resursă de viaţă pentru familie”.

În cele din urmă, hunedoreanul a reuşit să se angajeze ca gestionar de materiale, apoi a făcut un curs la Cluj şi a terminat primul pe ţară, reîntorcându-se acasă, pentru că familia, suferind de sărăcie, avea nevoie de el. A promovat ca planificator de şantier, iar apoi a fost şef de “Birou preţ de cost”. După şase ani, din cauza antecedentelor politice, a fost epurat şi a rămas fără servici, având restricţia de a mai fi angajat, oriunde, în Hunedoara. Iar când un fost coleg de-al lui Mircea Tarcea a venit să sechestreze mobilierul din casa familiei, trimis de autorităţile vremii, a rămas surprins de modestia interiorului, aşa că a renunţat să mai rechiziţioneze ceva.

Şase ani de detenţie, pentru o colindă

După alţi câţiva ani, pentru Mircea Tarcea avea să vină cea de-a doua arestare, la numai două luni după ce tatăl său, fost legionar, fusese ridicat din casă. “Un vis premonitoriu mi-a curmat somnul într-una din nopţi. O voce, venind de nicăieri, îmi spunea că voi fi arestat împreună cu cumnatul meu, Amos, în noaptea de 17 spre 18 iulie a acelui an”. A povestit visul surorii sale şi cumnatului, iar aceştia au zâmbit, ca în faţa unor năluciri trecătoare ale nopţii. Însă visul s-a adeverit, întocmai, iar istoria cu lanterna s-a repetat. “În acele vremuri, nicio casă din Hunedoara nu avea niciodată poarta încuiată, aşa lume de bună conduită era în societatea de atunci. Nu crezusem vreodată că voi mai trece din nou prin închisoare”. Vreme de două luni, Mircea Tarcea şi tatăl său, Gheorghe, au fost închişi în aceeaşi clădire. Fiul a evitat să îşi întâlnească părintele. Aflase de la deţinuţii din celulele prin care trecuse, fiind mutat o dată la două-trei săptămâni, că tatăl său fusese torturat şi mărturiseşte că n-ar fi suportat durerea revederii. A avut, însă, bucuria ca, într-o zi, în camera de plimbare a penitenciarului, să vadă scrijelită pe zidul din cărămidă întrebarea “Ce faceţi, copii?” şi a ştiut că literele acelea fuseseră zgâriate pe perete, cu dragoste, de tatăl său. “Singura dată când l-am mai auzit, după aceea, sau când am putut să îmi dau seama că ne mai găsim împreună, la fost la Penitenciar, prin ianuarie, când le puneau lanţurile la picioare şi se auzeau cum plecau, târâş, şi atunci am auzit o tuse specifică şi mi-am dat seama că pleacă de la Deva”.

Atât el, cât şi bătrânul, aveau să fie condamnaţi la 20 de ani de închisoare, pentru atitudine duşmănoasă contra regimului, în timp ce lui Mircea Tarcea i s-a mai imputat că ar fi cântat, la o petrecere de Crăciun, împreună cu un grup de prieteni, o colindă scrisă de Radu Gyr.

Căsătorit cu tânăra “călugăriţă”

Pentru fostul economist şi technician în construcţii, au urmat Jilava, ca închisoare de tranzit, apoi Periprava şi Grind, unde lucra la tăiat de stuf sau la alte munci agricole. “Acolo am trăit zile de coşmar. În iarna lui ’58 spre ’59, am fost introduşi în nişte dormitoare, de unde n-am mai fost scoşi şi nu ne-am mai spălat până primăvara”. Iar în timp ce bătrânul său tată, în vârstă de 68 de ani, nu a mai rezistat decât cinci ani în detenţie, Mircea Tarcea avea să fie eliberat după amnistia din 1964. Când s-a întors acasă s-a angajat din nou la întreprinderea de la Teliuc, unde avea să suporte ani în şir batjocura unor şefi de cadre şi unde a ajuns de la funcţia de “calculator de salarii” la un serviciu de planificare a muncii. Apoi s-a căsătorit cu micuţa “călugăriţă” a Hunedoarei, Eugenia Marcu, fata pe care o cunoscuse înainte de a fi arestat pentru a doua oară. “Sora mea a venit şi mi-a spus: «Uite, măi, fata asta a umblat timp de şase ani în doliu. Ar trebui să te apropii de ea». Nu pot să zic că a purtat haine negre pentru mine, ci pentru tatăl ei, care murise şi pentru care purta o durere în suflet. Umbla îmbrăcată numai în negru şi avea aşa… două codiţe. O ştia toată Hunedoara”.

Eugenia avea să fie cea care i-a adus fostului deţinut cele mai mari bucurii: trei copii, de care hunedoreanul este foarte mândru. Şi a mai avut un vis Mircea Tarcea. Când s-a întors din închisoare şi-a promis că va ridica o mică biserică. Din propriile lui puteri, o bisericuţă a Hunedoarei, închinată eroilor martiri din închisorile comuniste. Abia în 1990 visul lui Mircea Tarcea a început să prindă contur, însă cu totul altfel decât în visul său modest: în centrul oraşului se înalţă, măreaţă, Catedrala Eroilor, pentru a cărei ridicare Mircea Tarcea s-a ostenit ani în şir.

“Acolo te-am regăsit, Doamne”

Şi tot bătrânelul firav, cu această neaşteptată nobleţe a gestului şi-a cuvântului, a adus la Hunedoara, din osuarul de la Aiud, oase de sfinţi, rămăşiţe trupeşti ale deţinuţilor uneia dintre cele mai abominabile închisori comuniste, descoperite până acum în Râpa robilor. “Oasele acestea sfinte au făcut minuni şi pot să vă spun că şi eu… după ce le-am adus acasă, s-au întâmplat nişte lucruri. În seara când am ajuns cu ele de la Aiud, le-am pus în hol, iar în casă a început să miroase nespus de frumos, a parfum”. Un singur lucru regretă Mircea Tarcea: că nu a scris mai mult din cele trăite, că nu s-a dedicat mai mult memorialisticii. A mai recuperate, poate, în ultimii ani, de când scrie frânturi de amintiri pe care, dacă Dumnezeu îi va oferi timp, le va aduna într-o carte: “Mă îndreptam undeva […], dar iată că pasul meu zvârlit era să zdrobească o vrăbiuţă care nu mă ocolise. Niciun instinct nu-i dicta să-şi ridice aripioarele. Dezmeticirea era a mea: sub talpa papucului am acoperit firimiturile de pâine care o atrăgeau. M-am oprit şi ea a început să ciugulească hrana împrăştiată pe caldarâm. Doamne, câtă asemănare! Lipseau doar gratiile, urletele gardienilor şi sârma ghimpată. Ciugulea de zor, de spaimă să nu o alung. Da, îmi aminteam firimiturile de altădată, pe care le strângeam în palme, spre a nu se risipi. Aburul unui terci care doar ne încălzea, sau mirosul hârdăului aburind, din care ni se dădea acel polonic de zeamă leşietică, cu urme de zarzavat. Of, Doamne! Treceau pe lângă noi spaimele zilei, care nu ne mai impresionau, şi ştiu că era frig, foarte frig, obrajii ne erau fără culoare, ochii adânciţi în orbite”.