O tânără din Lupeni, multiplă campioană mondială şi europenă la fotbal-tenis, se antrenează într-o sală în care plouă. Chiar şi-aşa, atât ea cât şi colegii săi de club spun că actualele condiţii de antrenament sunt mult mai bune decât în vechea sală în care se pregăteau. Nu emit pretenţii şi dau impresia că nu aşteaptă nici laude, nici atenţie deosebită. Sunt bucuroşi că, din bătutul mingii pe stradă, au ajuns campioni într-un sport practicat de toată lumea în copilărie, dar relativ nou şi prea puţin popular în rândul telespectatorilor: fotbal-tenis.
Ana Maria Gherghel este nevoită să se ţină departe de pârtiile de schi, dar nu poate sta departe de minge:
o loveşte doar cu stângul, până când piciorul drept i se va vindeca
O sală de sport a unei şcoli din Lupeni la care ajungi după ce treci pe lângă mai multe puţuri de mină. Imaginea este normală pentru Valea Jiului, însă desprinsă parcă dintr-o altă lume pentru orice străin. Sala este înconjurată de blocuri ceauşiste ridicate-n mare grabă în anii ‘80, însă peisajul este dominat de un coş de fum înalt de vreo 70 de metri, de la o fostă fabrică de fibre sintetice, construită aici de comunişti pentru a le da de lucru şi soţiilor de mineri. Din afară, sala arată acceptabil. Interiorul însă ar avea nevoie de câteva lucrări de întreţinere. Podeaua este zgâriată rău, liniile de marcaj abia dacă se mai văd pe multe porţiuni, plasele din spatele porţilor sunt rupte, iar fileul, peste care câţiva tineri plimbă două mingi, arată ca vai de el. Totuşi, într-un asemenea loc se pregăteşte o multiplă campioană mondială şi europeană la fotbal-tenis.
De la o simplă joacă
Ana Maria Gherghel are deja opt titluri mondiale la fotbal – tenis şi trei europene. Numărul medaliilor din competiţiile interne l-a şi pierdut. Asta cu toate că are 19 ani. Colecţia ei de medalii se explică prin simplul fapt că a intrat în lotul naţional de senioare la fotbal-tenis încă de pe la 11 ani. Pentru ea, totul a început în faţa blocului, la fel ca şi în cazul celorlalţi colegi de club, vreo 20 şi ceva la număr, în total. “Jucam tenis cu piciorul, că aşa-i ziceam pe-atunci, în faţa blocului. Apoi a fost un concurs de 1 iunie şi domnul antrenor (Dima Druncea – n.red.) m-a chemat la echipă. Apoi… lucrurile au mers surprinzător de bine”, povesteşte Ana. Prima medalie importantă a obţinut-o în 2006, la Campionatul Mondial din Cehia – un bronz la triplu feminin.
Cinci titluri, într-un singur picior
E minionă, drăguţă şi modestă. Îşi măsoară bine cuvintele, dar e foarte cursivă, semn că nu a neglijat deloc şcoala. Şi-a luat Bacalaureatul din prima, iar acum este studentă la UNEFS, în Bucureşti. Are de gând să rămână în fotbal – tenis cât o ţin puterile. Între timp, la facultate, vrea să urmeze şi o specializare în schi. “Mi-e tare greu că sunt aici, la doi paşi de Straja, şi nu pot să schiez”, spune fata. “M-am lovit rău înainte de Mondialele din Ungaria, de la finele anului trecut”. Apoi, trebuie să insişti ca să-i smulgi detaliile întregului şir de întâmplări. A făcut o entorsă urâtă la piciorul drept, piciorul ei de bază, dar n-a spus nimănui. Apoi, s-a ales şi cu o rană deschisă. A concurat “într-un picior” şi a reuşit nu mai puţin de cinci titluri mondiale: la simplu, dublu, triplu, dublu mixt şi triplu mixt. Cel mai greu i-a fost în finala de simplu. După ce şi-a dominat clar adversara, învingând-o la zero în primul set, în cel de-al doilea a lovit mingea exact cu zona dureroasă a piciorului afectat de entorsă: “Am fost gata – gata să cedez atunci. Plecasem din cantonament cu o entorsă, s-a format apoi un hematom care, la momentul jocului, se transformase în rană deschisă. Când am lovit acea minge am crezut că mor de durere. Apoi m-am ambiţionat. Am câştigat setul trei şi medalia pe care mi-o doream. Mi-am spus că nu am ajuns în finală ca să abandonez”. După ce a ajuns în ţară i s-a pus şi diagnosticul: ruptură la tibio-tarsian. Îşi reia antrenamentele abia prin martie, dar nici nu se gândeşte să nu participe la următoarea ediţie de campionat intern, ce începe în aprilie.
“Nu-mi pare rău deloc”
Ana Maria Gherghel spune că nu e nicio diferenţă notabilă între tenisul de câmp şi cel cu piciorul. Ambele sporturi cer motivaţie, mobilitate, viteză de reacţie, precizie şi un bun control al nervilor. Diferenţa notabilă vine însă când e vorba de banii câştigaţi. Pentru cele cinci titluri mondiale obţinute la ultima ediţie a întrecerii, Ana nici nu ştie câţi bani va primi: “Anul trecut, pentru trei titluri europene am primit 7.500 de lei. Acum probabil că o să primesc mai mult. Dar şi dacă nu aş fi primit nimic, tot aş fi rămas cu mulţumirea personală, lucru care contează cu adevărat. Acum, e drept că şi acei bănuţi ne prind bine, dar nu sunt chiar atât de importanţi. Nu m-am gândit deloc la bani când am decis să continui cu acest sport. Nu-mi pare rău deloc că am ales să fac fotbal-tenis. Spre deosebire de alte sporturi, aici parcă e altceva. Ne susţinem unii pe alţii, mai ales în timpul meciurilor, când tensiunea este foarte ridicată. E un grad de coeziune mult mai ridicat. Dar poate că doar mi se pare mie. Eu una mă simt ca într-o a doua familie în acest mediu”. Se înţelege foarte bine cu toţi colegii de la club. Ana-Maria Rizescu, şi ea devenită campioană mondială în proba de triplu, în decembrie, în Ungaria, se numără printre cele mai bune prietene ale Anei Gherghel. În aceeaşi categorie intră şi Marius Stoienică, coleg de club ce are în palmares două titluri de campion mondial de juniori.
Fenomenul Ivancu
În Valea Jiului, competiţiile serioase de fotbal-tenis au apărut la începutul anilor 90. Era sportul preferat al lui Miron Cozma, cel care, practic, guverna zona în acele vremuri. Prin 1994 existau trei cluburi puternice, la Petroşani, Lupeni şi Petrila. Cozma a ieşit apoi din peisaj, dar Clubul Comexim Lupeni a mers mai departe, sponsorizat de Emil Părău, un om de afaceri din zonă. În 2000, Ciprian Ivancu a reuşit să câştige primul titlu de campion mondial din palmaresul clubului. De atunci a început totul, după cum spune antrenorul Dima Druncea: “Mai toţi copiii începuseră să nu-şi mai dorească să meargă la fotbal, ci să vină la fotbal-tenis. Au fost perioade de selecţie în care am văzut şi câte 100 – 200 de copii
într-un interval de câteva zile. După ce a câştigat primul titlu mondial, Ciprian a lăsat-o mai moale şi a cam ieşit din disciplina sportivă: ieşiri la terase… Dar mai bine nu mai zic nimic despre asta. Contează că a plecat în Spania”.
Antrenamente în condiţii precare
Tot Dima Druncea spune că clubul nu se poate mândri deloc cu bune condiţii de antrenament. Sportivii se antrenează în sala de sport a Şcolii Generale Nr. 2 din Lupeni. Sala a fost ridicată prin programul iniţiat de Adrian Năstase în 2004. Acoperişul sălii a cedat însă, iar când plouă doar o jumătate din suprafaţa acesteia poate fi folosită, cealaltă jumătate fiind ocupată de o baltă mare. “A fost şi mai rău. În primii şase ani ai clubului ne-am antrenat într-o sală a Sindicatului minerilor din Lupeni. Acolo era un covor de cauciuc pe jos, iar sala era foarte îngustă, fără apă, fără căldură şi fără vestiare. Într-un fel, le-a prins bine sportivilor acel spaţiu îngust, pentru că au fost nevoiţi să înveţe mai repede unele procedee din fotbal-tenis”, spune Dima Druncea. Antrenorului aproape că-i vine să râdă nervos când este întrebat de medic la echipă, de medicamentaţie. “Nu am avut niciodată medic. Când mai răcim, nu luăm mai nimic, aşteptăm să ne treacă, pentru că se fac şi la noi controale anti-doping, iar amenzile sunt foarte mari şi cine-şi permite să le plătească?!”, spune Ana Maria Gherghel, pe acel ton al persoanei pentru care greul a devenit o normalitate pe care o învinge zi de zi.
Fotografii de Remus Suciu
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.