Etnologul pădurenilor

“Odinioară, casele pădureneşti aveau o singură odaie, iar în acea încăpere trăia întreaga familie. Camera avea un singur pat, iar unii dintre membrii familiei dormeau pe cuptor, pe laviţă, iar alţii direct pe jos”, le povestea Rusalin Işfănoni, în calitate de specialist şi doctor în etnologie, turiştilor străini care vizitau Muzeul Satului.

Reputatul etnolog Rusalin Işfănoni le-a prezentat hunedorenilor, săptămâna trecută, câteva frânturi
din viaţa şi obiceiurile pădurenilor

“Păi, şi… care dintre ei dormea în pat?”, veneau curioase întrebările străinilor. “Tinerii proaspăt căsătoriţi sau cuplul, prin excelenţă, al casei. Cei care trebuiau să procreeze, să aducă pe lume copii”, le răspundea pădureanul turiştilor rămaşi cu gura căscată. Drumul lui Rusalin Işfănoni de la Dăbâca până la Bucureşti, “ocolind” prin Stockholm, New Delhi, Budapesta, Roma şi Veneţia, ar putea umple – cu siguranţă – o carte întreagă.

Când era abia în clasa întâi, dascălii din comună au organizat o excursie cu camionul la Hunedoara, la Castelul Corvinilor. Era o distanţă de numai câteva zeci de kilometri, pe care hunedorenii navetişti o parcurgeau cu destulă uşurinţă. Dar pentru Rusalin Işfănoni excursia aceea (un drum zilnic sau săptămânal, obişnuit pentru alţii) avea să rămână doar un vis. “Învăţătoarea a strâns bani toată săptămâna. Se adunaseră vreo 15-16 elevi şi l-am întrebat şi eu pe tata dacă ar avea 8 lei să-mi dea, că atât era excursia. Şi numai ce-l văd că scoate chimirul, caută bine şi găseşte vreo trei lei, patru… El nu era angajat, pentru că s-a ales cu piciorul amputat din armată, aşa că a deschis o moară. Era gospodar la casa lui şi aveam de toate, numai bani nu prea, că eram cinci copii şi erau greutăţi. Când am văzut că n-are bani, i-am zis că nu-i nimic şi-am renunţat. Mi-am dorit mult să merg, dar am zis că rămâne pe altă dată. Oricum, viaţa a compensat, pentru că, acum trei sau patru ani, în 20 de ore am făcut trei continente: Europa, Asia şi Africa”, râde Rusalin Işfănoni.

Cunoscutul doctor în etnologie şi-a început cariera ca strungar la Mina de Fier din Ghelari, judeţul Hunedoara, apoi, vreme de câţiva ani, a lucrat ca lăcătuş la Combinatul Siderurgic din Hunedoara. După ce a făcut şcoala profesională minieră din Ghelari, la liceu n-a prea avut curaj să meargă. Zicea că, poate, nu e în stare. În cele din urmă l-a convins un fotbalist căruia îi făcea mereu temele la desen tehnic. “Cum, măi, tu, care ne faci nouă desenele, să nu fii în stare? Păi, dacă şi eu pot, tu de ce n-ai putea?!”. Râdeam împreună, pentru că eu le făceam temele la mai mulţi. Fotbaliştii luau 10, iar mie profesorii îmi dădeau 8, deşi toate desenele erau ale mele. Uite aşa, m-am înscris la liceu, la fără frecvenţă”.

Somn uşor pe 500 de saltele!

Când a decis să se facă dascăl la el în comună, a plecat la Timişoara şi-a umblat ca un bezmetic. În cele din urmă, a reuşit să se înscrie. “Pe la 7 seara am constatat că nu am unde să dorm. Toţi ceilalţi îşi aranjaseră, numai eu nu ştiam unde voi înnopta. Aşa că am luat institutele la rând, dar niciunul nu avea locuri. Până la urmă, am găsit o instituţie de învăţământ care avea o magazie, iar administratorul mi-a spus: «Dom’le, eu am aici o magazie. Am în ea 500 de saltele. Dacă îţi convine să dormi aici, intră şi dormi». Aşa am ajuns eu, cel care nu avea un loc unde să pună capul cu cinci minute înainte, să mă urc sus de tot pe o stivă de saltele. Pe 10 saltele am dormit!”, se amuză Rusalin Işfănoni.

De atunci, de la lecţia asta cu saltelele pe care i-a dat-o viaţa, s-a convins că nu trebuie să se descurajeze niciodată. Şi că Dumnezeu compensează, cumva. Iar acolo unde se închide o uşă, se deschide cel puţin o fereastră. După examen, a aşteptat cu sufletul la gură factorul poştal zile în şir, pentru a afla rezultatul. Între timp, a ajuns suplinitor, apoi profesor. După doi ani de facultate, inspectorul zonal din vremea aceea, Iovănescu, l-a anunţat pe tânărul Rusalin că are de gând să-l facă director de şcoală. “Cum director? Nici n-am terminat facultatea, am doar 20 de ani! E acolo director cu vechime, cu experienţă!…”, a replicat pădureanul. “Lasă-l, mă, pe ăla. E în vârstă… n-a mai citit o carte de 50 de ani, de când a terminat şcoala pedagogică, la Iaşi. Ţi-am spus: te punem director!”

Portretul dascălului la tinereţe

După ce a terminat Institutul Pedagogic din Timişoara, Rusalin Işfănoni s-a gândit că pentru el nu este de ajuns. Prinsese gustul studiului şi avea de gând să facă psihologie sau sociologie, dar cele două secţii de la Universitatea Babeş-Bolyai au fost desfiinţate de comunişti, aşa că hunedoreanului nu-i mai rămăsese decât o variantă: filosofia. Profesorii universitari l-au acceptat imediat şi, după ce l-au examinat, l-au trimis direct în anul al treilea. Citea avid, lua note mari, printre cărţi şi profesori se simţea ca peştele-n apă… Întors acasă, a încropit o formaţie de dansuri: prima dată a început cu copii mici, după aia i-a adus şi pe adolescenţi, pe fete şi pe feciori, iar la urmă de tot s-a gândit că n-ar fi rău să-i includă în ansamblu şi pe părinţi. Trei autocare veneau la Hăşdău, ca să ia artiştii, ca să-i ducă la parade şi la spectacole! “Formaţia” lui Rusalin Işfănoni ajunsese la numărul record de 130 de membri, fiind unul dintre cele mai mari ansambluri din România. Când a văzut secretarul cu propaganda venit de la Bucureşti, Ilie Rădulescu, de ce e în stare “profesoraşul” pădurenilor, a zis: “Păi, omul ăsta trebuie să fie cel puţin la judeţ, undeva!”. În câteva zile a trimis câţiva ziarişti să-i facă un portret. “Da’ eu nu ştiam ce e ăla un portret. Pictorii ştiam că fac portrete. Şi numai ce văd că scot, la fel ca dumneavoastră, carneţelul şi un pix, aparatul foto, iar a doua zi mă văd pe prima pagină în «Drumul socialismului». După aia, imediat, m-au anunţat că trebuie să merg la Deva. Eu am băgat motive: că nu pot să mă despart de sat, că n-am terminat studiile… dar nu a fost chip! Aşa am ajuns director la Centrul de Formare, Cultură şi Conservare a Creaţiei Populare”.

Primar cu forţa, pentru un an

De aici şi până la a ajunge primar n-a mai fost decât un pas. A venit o directivă, cum că e nevoie de primari cu facultate, iar pădureanul nostru era singurul care corespundea criteriilor. Când a auzit prima oară, a îngălbenit. A făcut tot posibilul să refuze oferta: “Nu mă duc, tovarăşu’ Lăsconi!”. “Păi de ce nu te duci, măi, care-i problema? Toţi ar vrea să fie primari, numai că nu pot, iar tu poţi da’ nu vrei!”. “Păi, uite… hai să v-o spun pe cea dreaptă: eu dacă mă duc primar trebuie să-i oblig pe oameni la contracte pentru produse animaliere. Cum să-i oblig eu pe oamenii mei să dea porc la contract? Toţi sunt mineri, muncesc greu, au familii mari, copii…” Până la urmă n-a avut încotro. S-a dus primar, cu condiţia că face asta pentru un singur an, până la noile alegeri. În loc de 140 de porci pe contract, a realizat “impresionanta” cifră de patru animale! Când a văzut comisia de analiză dezastrul de la Topliţa şi-a pus mâinile-n cap, dar Rusalin Işfănoni le-a explicat cu calm membrilor că numai patru familii erau destul de avute, cât să nu sufere copiii dacă familia
şi-ar fi dat porcul la stat. “Nu mi-a fost frică, pentru că eu nu vroiam să fiu primar şi am spus un adevăr. Nu mă puteau condamna, dacă asta era realitatea”, îşi aminteşte Rusalin Işfănoni. În anul următor a scăpat de primărie, după ce i-a convins pe tovarăşi că aici ar fi numai bună o primăriţă, care ar rotunji numărul de femei ajunse în această funcţie, exact aşa cum se ceruse de la Partid.

Engleza la 50 de ani şi premiul Academiei

Tot pe când era primar, Rusalin Işfănoni a cunoscut-o pe soţia lui, Doina. Tânăra venise împreună cu o echipă de cercetători de la Institutul de Folclor, pentru a realiza un studiu despre Ţinutul Pădurenilor. Hunedoreanul i-a dus pe bucureşteni prin toate satele pădureneşti, au împins împreună de o maşină care se tot oprea… iar la urmă… au hotărât împreună să-şi scrie. Au făcut asta vreme de doi ani, după care s-au căsătorit, dar Rusalin n-a putut să plece la Institutul de Folclor. Soţ şi soţie, cei doi au făcut, la propriu, naveta între Bucureşti şi Hunedoara vreme de încă doi ani, până când pădureanul a reuşit să plece în Capitală, devenind ulterior specialist la Muzeul Satului. Deşi studiase până la aproape 40 de ani şi hotărâse că el n-o să mai dea niciodată în viaţa lui un examen, în timp ce era şef de secţie la Muzeul Satului, a văzut o teză de doctorat care urma să fie susţinută la Sorbona. Nu i s-a părut prea greu, aşa că a decis să o ia, încă o dată, de la capăt. S-a apucat de învăţat engleza la 50 de ani şi a scris teza “Pădurenii Hunedoarei – o viziune etnologică”, iar apoi a publicat-o în volum. În octombrie 2005, cartea a fost distinsă cu premiul “Nişte ţărani” acordat de Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală, pentru remarcabila cercetare şi valorificare a zonei etnografice Ţinutul Pădurenilor. În 2006 volumul a fost distins şi cu Premiul Academiei.

Rusalin şi ultimii secerători

Actualmente pensionar, Rusalin Işfănoni încă mai colaborează cu Muzeul Satului. Astă vară, de exemplu, a căutat cu înfrigurare hunedoreni care să mai ştie să secere. “La Muzeu avem multe construcţii vechi, acoperite cu snopi de paie de secară, care se seceră şi se treieră manual. Acum, însă, totul se face mecanizat, aşa că specialiştii nu aveau nicio soluţie şi directoarea m-a chemat pe mine. Am venit imediat în Ţara Haţegului, unde ştiam că oamenii au lanuri de secară, am găsit lanurile… dar nu aveam secerători. Proprietarii îmi ziceau: «Da, uite secara e frumoasă, dar nu mă bag eu în aşa ceva!» Ce să fac, frate, că trecea vremea şi eu nu rezolvam?! Până la urmă găsesc pe unu’ care-mi spune: «Uite, eu îţi dau holda pe picior». «Cum pe picior?», îi zic. «Eu îţi dau holda, îmi dai 25 de milioane şi dum’eta o seceri cum vrei”. Am mers aşadar după secerători în sate, în Sântămărie Orlea şi Densuş, dar am găsit o singură femeie care mai ştia să secere. Învăţase încă de la 10 ani.

Pe lângă ea, am mai găsit nişte tineri care nu puseseră mâna pe o seceră în viaţa lor, dar au învăţat în lan. Ne-am împrumutat, am plătit din banii noştri câte o sută de lei pe zi, până a făcut Muzeul deconturile, şi am dus paiele în snopi la Bucureşti cu un camion, astfel că la venirea primei zăpezi acoperişurile erau gata”, povesteşte etnologul. Şi-ar mai fi multe, multe de povestit… Poate că într-o zi pădureanul le va aduna pe toate într-o carte. Cert este că, peste tot pe unde a mers, prin ţară şi prin lumea mare, pe unde şi-a organizat expoziţiile, şi-a prezentat lucrările şi filmele documentare, a întâlnit oameni frumoşi, pe care “i-a imprimat” tainic în inima lui. Însă parcă niciunde nu s-a simţit mai bine decât în Ţara Moţilor, acolo unde-a intrat în intimitatea curată şi luminoasă a familiilor de români care, asemenea ultimilor pădureni, încă mai îngenunchează seara, pentru a spune smerit “Tatăl nostru”.