Cameramanul războaielor s-a retras la Bârcea Mică

Aproape că nu a fost conflict armat important la care el să nu fi asistat din postura de cameraman TV pentru Sky News, în ultimii 20 de ani. Nici nu-şi mai aduce aminte exact toate zonele lumii în care a fost prezent. Îşi povesteşte mai toate experienţele din război cu mult umor. Nici n-a ţinut vreodată socoteala “incursiunilor” sale în zonele de conflict. Le-a pierdut numărul demult. După o viaţă petrecută cu casca pe cap, cu vesta anti-glonţ bine strânsă pe piept şi cu camera-n mână, uneori chiar în mijlocul schimburilor de focuri, Colin Hamilton a ales opusul: liniştea traiului dintr-un sătuc hunedorean. 

Irlandezul stabilit acum la Bârcea Mică are nevoie
de ajutorul “recuzitei” din casă pentru a-şi aminti mai toate locurile în care a ajuns, prin lume

Din punct de vedere profesional, povestea lui Colin Hamilton, un irlandez de 46 de ani, născut în Belfast, începe în 1991. Abia se împlinise un an de când se angajase la Sky News, canalul britanic lansat în 1989, şi a fost trimis în Bosnia. “Colegii mei ba tocmai se întorseseră din zone de conflict, ba unii nu voiau să mai meargă. Şefii mei au tot tăiat nume de pe listă până când au ajuns la mine. «Sigur că vreau să merg», le-am răspuns. De fapt, eu nu le-am spus niciodată şefilor mei «Nu pot să merg acum pentru că week-end-ul ăsta e ziua bunicii mele», sau ceva de genul ăsta”. Avea doar 24 de ani şi recunoaşte că, atunci, dar şi de mai multe ori după aceea, vorba englezească “ignorance is bliss” (ignoranţa e o binecuvântare – n.red.) s-a aplicat şi-n cazul lui. “Eram tânăr. Fiind născut în Belfast (capitala Irlandei de Nord, scena mai multor confruntări armate între IRA şi “stăpânirea” britanică – n.red.) eram obişnuit să văd soldaţi cu arme pe stradă, să trec prin puncte de control şi să aud explozii, ori schimburi de focuri. Însă a fost foarte periculos în Bosnia, dar incitant. Aproape că devenisem dependent de adrenalina pe care ţi-o oferă o asemenea experienţă”, spune Colin. Nu vrea însă să dea detalii despre cele văzute în Bosnia, la începutul anilor ‘90.

“Am văzut nişte chestii urâte de tot, nu vreau să vorbesc acum despre ele”, recunoaşte abia după vreo trei ore, spre finalul discuţiei. Între timp, îşi trece povestea prin Cecenia, Albania, Kosovo, Sierra Leone, Afganistan, Irak, Liban sau Libia, alte locuri în care a stat cu lunile, timp în care pericolele l-au pândit la tot pasul. Se întrerupe destul de des. A renunţat la televiziune doar de un an şi-un pic şi n-a avut timp să-şi rescrie în minte CV-ul profesional. La un moment dat e nevoit să ia un glob pământesc ca să-şi aducă aminte pe unde altundeva a mai fost, cu cine şi de ce.

Şocul din Cecenia şi agonia din Albania

De fapt, Colin Hamilton îţi dă impresia că are atâtea poveşti de spus încât i-ar trebui mai multe zile la rând în care să se concentreze doar pentru a şi le pune în ordine, apoi să le povestească. Nu s-a gândit să-şi ţină vreun jurnal, pentru că el asta făcea: când era nevoie, pleca acolo unde era trimis. Pentru Colin, războiul a fost un lucru aproape cotidian ani la rând. “În Cecenia a fost iarăşi periculos de tot. Când veneau elicopterele alea mari ale ruşilor făceau prăpăd peste tot în jur. M-a şocat însă, de exemplu, că am mers la aeroport, un aeroport numit “Apă minerală” (râde cu poftă), şi nu exista construită nicio toaletă. Toată lumea-şi făcea nevoile la perete, pur şi simplu”, povesteşte fostul cameraman al Sky News.

Un cadru cu un convoi, cel mai simplu lucru de filmat în Irak, pentru Colin Hamilton

Deşi a stat în Afganistan şi Irak luni întregi de mai multe ori, cea mai groaznică experienţă personală vine din Albania anului 1997, în timpul luptelor armate de stradă din Tirana: “Acolo era o imagine normală să vezi tatăl cum iese dintr-un depozit de arme, urmat de soţie şi copii, care ţin în braţe alte arme şi cartuşe. Apoi a început seria de accidente. Oameni care trăgeau de nebuni în tavan, iar gloanţele ricoşau şi-i răneau pe cei din încăpere, copii, fraţi care trăgeau de aceeaşi armă, iar arma se descărca accidental… Făcusem o insolaţie urâtă. Mi-era rău de nu mă puteam ridica de pe bancheta maşinii. Cum stăteam eu acolo în agonie, au început focuri de armă. Mi-a fost aşa de rău încât mi-am spus «Tocmai asta-mi lipsea. Ştiţi ceva? Mi-e rău de nu mai pot! Puteţi să trageţi cât vreţi că, de data asta, eu nu mai ies din maşină. După două ore s-au liniştit”.

Premiera din Golful Persic

În anul următor, 1998, Colin Hamilton, alături de alţi câţiva colegi din echipă, şi-a pus numele pe o premieră mondială în lumea televiziunii: prima transmisiune live de la bordul unui port-avion aflat în mişcare, în zonă de conflict. “Eram pe HMS Invincible şi trebuia să facem câteva transmisiuni, dar, pentru că nava se mişca destul de rapid, patrulând în zona din Golf în care erau interzise zborurile, aveam probleme cu orientarea «ligheanului» de satelit. Până la urmă a ieşit”. Tot cam pe-atunci, Colin a ajuns şi în Sierra Leone. Şi-a dat seama că, de fapt, la originea războiului civil din ţara africană stătea faptul că toţi combatanţii erau mai mereu drogaţi: “Aşa ceva nu mai văzusem în viaţa mea. Toţi erau «stoned» tot timpul, de la marijuana în special şi de la khat. Ţara aia e bogată-n aur şi diamante. Un şef de regiune mi-a arătat o poză de-a lui, stând la o masă, iar pe masă o grămadă mărişoară de aur”.

Libanul este un alt punct greu în cariera lui. “Îmi amintesc că, odată, am mers acolo când israelienii, cred, au lansat rachete într-o tabără de refugiaţi palestinieni, ucigând sute. Nu e uşor să vezi o grămadă de oameni plimbându-se în jurul tău, ducând în pungi de plastic bucăţi de trupuri umane”.

“Mulţumim că aproape te-ai lăsat ucis”

Zona de Nord a Israelului este o arie în care Colin Hamilton a filmat de mai multe ori. De aici alege o altă amintire pe care să o povestească, de data asta amuzat: “Filmam un aruncător de rachete mecanizat, de pe o colină, în timp ce lansa. Am plecat, apoi mi-am dat seama că drumul ne-a dus jos, în vale, destul de aproape de acel aruncător. I-am spus şoferului să oprească, am sărit din maşină, m-am apucat să filmez aruncătorul, pentru că-l aveam din alt unghi şi mai de-aproape. La un moment dat, aud un şuierat puternic în spatele meu, urmat de o bubuitură. O rachetă căzuse cam la 50 de metri de mine. Norocul meu a fost că, în cazul rachetelor, unda de şoc e în formă conică, iar unda nu era orientată spre mine. Dacă era un proiectil de mortier, caz în care unda de şoc şi schije este circulară, acum n-am mai fi stat de vorbă”. I se întâmpla asta într-o zi de sâmbătă. Lunea primeşte un telefon de la Londra şi i se spune “Mulţumim că aproape te-ai lăsat omorât în week-end. Asta chiar ne-a sporit audienţele. Ai grijă ce naiba faci pe-acolo!”.

Reflexul “culcat”

Sunetul bombelor şi rachetelor căzute-n preajma lui în atâtea şi atâtea războaie nu a rămas fără sechele. Irlandezul stabilit în Bârcea Mică povesteşte că, în Londra, locuia într-o zonă situată sub culoarul de zbor al avioanelor Concorde (între timp retrase din exploatare). Şuieratul lor era identic cu cel al rachetelor. “Mă pune soţia mea de-atunci să schimb un bec la bucătărie. Mă urc pe scară. Era fix 7.20 seara, când trebuia să apară un Concorde. Aud un şuierat şi-n clipa următoare mă arunc de pe scară direct pe burtă. Greu mi-am dat seama apoi că nu era cazul să fac asta, atunci, acasă, în Londra”.

“Baton de ciocolată a la Kabul”

Şi-n Afganistan Colin a pierdut şirul deplasărilor sale în scop profesional. “Nu e deloc plăcut acolo. Ei ard tot, inclusiv excrementele. Mi-a spus un prieten că, dacă stai o lună în Kabul, inspiri echivalentul de volum al unui baton de ciocolată, diferenţa este că tu inspiri, de fapt, rahat în formă de pulbere, pentru că pulberile de la arderi plutesc toate deasupra oraşului”, spune irlandezul. Cel mai lung “stagiu” al său a fost însă în Irak. O dată a stat trei luni “legate”. “A fost o aventură pentru oameni mari. Era în 2003, în timpul ofensivei Aliate. Nu mi-a fost atât de frică pentru că mergeam în convoaie escortate de elicoptere şi tancuri”. Totuşi, aventurile nu au lipsit nici aici. Partizanii regimului Saddam foloseau moscheile drept ateliere pentru confecţionat bombe.

Colin Hamilton (în dreapta imaginii), în 2004, în Irak, împreună cu reporterul Colin Brazier (stânga) şi producătorul Julian Morrison (centru)

Militarii americani nu aveau voie să intre în lăcaşele de cult. Echipa pe lângă care se afla şi Colin a primit la un moment dat informaţii despre o bombă confecţionată într-o moschee. El a fost cel care a ajutat la rezolvarea situaţiei. A intrat în moschee, a filmat bomba în detaliu, de la mai puţin de un metru distanţă, apoi le-a arătat imaginile soldaţilor. “În Irak m-am simţit ca făcând parte din operaţiune. Eram cu Divizia 3 Infanterie şi aveam aproape acelaşi echipament ca şi soldaţii. Cel chimic era chiar identic. Am făcut asta, la început, din dorinţa de aventură. Apoi, pentru că asta mi s-a cerut să fac. Asta mi-a fost meseria. Cu colegii m-am înţeles de minune. Situaţii de genul ăsta adună grupurile, indiferent de simpatii ori antipatii. Ne respectam reciproc, din punct de vedere profesional încercam să dăm tot ce aveam mai bun, fiecare, să fim primii şi cei mai buni, dar aveam grijă unii de alţii”, mai spune Colin Hamilton.

Familia l-a liniştit

Pe lângă şocurile din Bosnia (despre care nu doreşte nicicum să vorbească), aventurile din Albania ori cele din Irak, “plimbările” cu delegaţii oficiale prin lume sunt dintr-un registru cu totul diferit. Chiar şi “plimbarea” în care primul ministru britanic, Gordon Brown, s-a întâlnit cu Ghadafi undeva în deşert, după o călătorie cu cel mai luxos avion pe care cameramanul TV îl văzuse vreodată: “Avionul personal al lui Ghadafi era de-a dreptul şocant de luxos: avea doar fotolii mari de piele verde, măsuţe de marmură şi aranjamente de fructe peste tot. N-am văzut, dar mi s-a spus că undeva aproape de cabina piloţilor avea şi un jacuzzi. Mă întreb şi acum cum funcţiona acel jacuzzi când apăreau turbulenţe în aer”. De fapt, Colin Hamilton recunoaşte că, pe lângă numeroasele misiuni jurnalistice din zonele cu un grad ridicat de pericol, a avut şi unele plăcute, iar cea mai plăcută a fost detaşarea lui de patru ani la Bruxelles: “De fapt, eram mai mult prin Europa decât la Bruxelles. Locuiam în centru, într-un apartament cochet, însă eram tot timpul atent la telefon, pentru că mereu apărea câte ceva de făcut, ori undeva de plecat”.

Când a plecat în Irak, în 2003, o cunoştea deja pe Carmen, tânăra din Hunedoara care, în urmă cu cinci ani şi-un pic, i-a devenit soţie: “I-am spus încă de-atunci «Dacă nu mă suni în fiecare seară să ştiu că eşti ok, nici să nu mă mai cauţi». Era groaznic. În fiecare seară mă uitam pe crawl-urile de la ştiri sperând să nu cumva să-i apară numele acolo. Zilnic aproape erau cazuri de jurnalişti morţi ori răpiţi”, spune Carmen. La scurt timp după căsătorie a apărut şi Roy, un năzdrăvan care acum are patru ani şi jumătate. Un motiv în plus pentru Colin să se gândească la retragere. “După mai bine de 21 de ani de făcut asta, m-am gândit la stresul prin care-i oblig să treacă pe cei apropiaţi mie. Apoi, m-am gândit că nu mai vreau încă un divorţ şi am decis să mă retrag”. În ultima zi de lucru, colegii de la Sky News i-au dăruit un carton cu câteva fotografii cu el, în zonele “fierbinţi” ale lumii. Unele dintre poze nici nu-şi mai aduce aminte exact unde au fost făcute.

Vrea să promoveze “România frumoasă”

Colin Hamilton şi un cadru cu actorii cel mai des întâlniţi în filmările sale: soldaţii

În noiembrie 2011 s-a mutat permanent în Bârcea Mică, (un sat situat între Deva şi Hunedoara). În 2002, când a venit aici pentru prima dată, nu i s-a părut nimic în neregulă. Fusese în alte ţări care arătau de 10 ori mai rău. Cu un an în urmă a constatat cu surprindere că, în doar trei luni, poate să-şi ridice o casă frumoasă ajutat fiind de doar trei băieţi de nădejde din sat. S-a apucat apoi să-şi amenajeze un pub în Deva. Aici a fost un pic mai greu, din cauza birocraţiei. Nu se plânge însă deloc. Ba din contră: “În România, dacă nimereşti o zi cu vreme închisă, ţi se poate părea că e urât. Trebuie însă să priveşti dincolo de blocurile astea urâte. Să vezi cât de deschişi şi primitori sunt oamenii. Să nu mai vorbim de minunăţiile verzi care sunt în afara oraşelor. Eu am decis să vin aici pentru că am considerat că aici pot să-i asigur fiului meu o viaţă mai bună. Ştiu că mai toţi românii spun că e invers.”.

Tocmai pentru că a nimerit într-unul dintre cele mai frumoase judeţe ale ţării, Colin are de gând să-l bată la pas anul acesta şi să încerce să şi câştige un ban făcând asta: “Sebastian, un prieten de-al meu, mi-a propus un proiect interesant: Discover Transylvania. O să facem documentare şi filme de prezentare, împreună cu alţi doi amici. Vreau să promovez Transilvania şi România. România frumoasă este mult mai mare şi mai importantă decât aşa-zisa Românie urâtă. Abia aştept să pun din nou mâna pe cameră”.

Fotografii de Remus Suciu