Romulus Gabor, sau ”Cangurul”, cum a fost poreclit după CM din Australia din 1981, a rămas aceeaşi fire nostalgică. Lacrimile care i-au curs şiroind când a primit titlul de „Cetăţean de onoare al municipiului Hunedoara” au spus totul despre omul, dar şi despre unul dintre marile simboluri fotbalistice ale Hunedoarei. În ceea ce urmează, Gabor a făcut o radiografie a ceea ce era când juca fotbal la nivel înalt, dar şi a problemelor din prezent cu care se confruntă fotbalul românesc.
Romulus Gabor, sâmbătă s-au împlinit 20 de ani de când „simbolul” fotbalului hunedorean, Michael Klein, a trecut în nefiinţă.
Au trecut 20 de ani şi nici acum nu îmi vine să cred că „Neamţul”, aşa cum îi spuneam, nu mai este printre noi. Tot am mai spus-o şi mă repet: pentru mine, parcă este plecat undeva şi tot aştept să vină, să apară dintr-un loc anume. Am trăit atâţia ani împreună, adolescenţa, tinereţea noastră, nu ai cum să uiţi aşa ceva. Am fost împreună la club, la naţională, în atâtea cantonamente.
Dovadă că suporterii hunedoreni nu l-au uitat, în special cei tineri, care cu toate că nu l-au văzut jucând pe stadion, vin an de an la bustul din faţa stadionului care-i poartă numele să-l omagieze. Aşa cum a fost şi în acest an.
Cei tineri l-au cunoscut din materialele care s-au dat în presă şi din meciurile cu el redifuzate la televizor. Unii dintre ei nici nu se născuseră când juca Mişa, dar mulţi dintre ei au auzit de la cei care ne-au văzut pe viu, despre perioada aceea de glorie a fotbalului hunedorean, şi au încercat să-şi imagineze cum era să fii pe un stadion arhiplin la meciurile cu Steaua, Dinamo, Craiova sau Rapid. Sunt mândru că am făcut parte din acea echipă de „aur” a Corvinului în anii ‘80.
Oameni de toate vârstele v-au aplaudat pe tine, Andone, Gelu Simoc şi Remus Vlad când aţi primit, fiecare, distincţia de cetăţean de onoare. Cum au fost acele momente?
Au fost clipe emoţionante, pe care nu le poţi uita uşor. Le mulţumesc încă o dată celor care s-au gândit la noi şi aş vrea, în acelaşi timp, să le mulţumesc din nou, prin intermediul acestui ziar, părinţilor mei, profesorilor care au contribuit la educaţia mea şi, nu în ultimul rând, antrenorilor care ne-au învăţat fotbal, dar ne-au şi educat, ca să ştim cum să ne comportăm şi în afara terenului de sport. Şi nu în ultimul rând, le mulţumesc fanilor noştri, care au fost alături de noi. Chiar mi-au dat lacrimile când am văzut şi acele goluri pe care le-am înscris în 1981 în Australia, la Campionatul Mondial de Tineret. Acest titlu primit acum este o onoare pentru mine, pentru că este mare lucru să te numeri printre cetăţenii de vază ai acestei urbe. Hunedoara a dat tot timpul oameni valoroşi şi poate sunt şi alţii care merită acest titlu plin de semnificaţii.
Aminteai de Australia 1981, atunci când ai fost desemnat cel mai bun junior din lume, primind „Balonul de aur”, distincţie care nu a mai fost primită de vreun alt fotbalist român. Ai înscris goluri fabuloase, pe care aveam să le vedem la Hagi, la CM din 1994, în America. Aţi obţinut medalia de bronz, fiind prezenţi în echipă trei hunedoreni. Alături de tine, Andone şi Rednic.
Toţi trei am fost printre cei mai buni jucători ai echipei. Am făcut cinste Hunedoarei şi atunci, dar şi mai apoi, când am evoluat la naţionala mare. Hunedoara a avut jucători foarte buni în acea perioadă. Alături de noi au fost Petcu, Nicşa, Văetuş, Mateuţ. Şansa noastră a fost că, pe lângă talentul cu care ne-a înzestrat Dunmnezeu, am avut şansa să lucrăm şi cu antrenori foarte buni, care au contribuit la „cizelarea” noastră şi în plan sportiv, dar şi profesional. Mă refer aici în special la Mircea Lucescu şi Remus Vlad.
În acea perioadă a anilor ‘70 – ‘80, tinerele valori fotbalistice erau concentrate la Bucureşti, la clubul Luceafărul. A fost o idee foarte bună. Eram pe grupe de ani şi rezultatele s-au văzut. Îmi aduc aminte că în grupa mea, la 17-18 ani, echipa era înscrisă în divizia „B”, unde jucam cu fotbalişti mai mari ca noi cu câţiva ani. Acest lucru ne-a călit şi ne-a prins bine pentru ceea ce a urmat. Şi ca să fac o paralelă cu acea perioadă, recent am fost la un curs de perfecţionare cu licenţa “pro”, şi a fost un tehnician din Spania, care ne spunea că echipe mai tinere joacă cu altele mai în vârstă. Toate echipele naţionale ale lor, începând cu cele mai tinere până la cea de seniori, fac acelaşi tip de antrenamente şi joacă acelaşi sistem ca naţionala mare. Cam asta se întâmpla şi la noi în acei ani. Baza la cluburi ar trebui să fie centrele de copii şi juniori, dar, din păcate, după ‘89 s-a investit foarte puţin în această direcţie, iar rezultatele se văd din ce în ce mai pregnant, în sens negativ.
După acel turneu din Australia, la nicio lună, alături de Rednic şi Andone, dar şi de Klein care debutase ceva mai devreme, aţi făcut pasul spre prima reprezentativă, acolo unde fusese numit antrenor Lucescu. Era meciul cu Elveţia, încheiat 0-0, care a fost un nou început pentru fotbalul românesc.
A fost şi şansa ca nea Mircea să fie numit la naţională, dar cred că şi un alt antrenor ar fi promovat la echipa mare un „Balon de aur”. Am fost mulţi hunedoreni, dar meritam acest lucru, pentru că aveam valoare. Şi acest lucru s-a văzut în acea calificare pe care am obţinut-o la turneul final al Campionatului European din Franţa, din 1984, când am eliminat campioana mondială de la acea dată, Italia, dar şi Suedia şi Cehoslovacia.
Mircea Lucescu spunea despre tine că ai fost mai talentat decât Hagi, dar ai fost urmărit de ghinioane, accidentându-te la “tendonul lui Achile”, la ambele picioare, în 1987 şi 1989.
Am avut ghinion. Nu regret că am rămas la Corvinul Hunedoara, dar poate dacă plecam la Dinamo sau la Steaua, care m-au curtat insistent, eram mai „protejat” în ceea ce priveşte intrările dure ale adversarilor. Altcumva se purtau şi arbitrii, iar stafurile medicale erau mult mai competente la acele cluburi.
Aţi fost o generaţie de excepţie în acei ani la Corvinul, dar aţi şi avut ce învăţa, pentru că aţi jucat alături de marii fotbalişti, Radu Nunweiller, Dumitrache, Lucescu.
Ai perfectă dreptate. Am avut ce învăţa de la ei, de la foşti jucători ai naţionalei. Ne-a prins foarte bine acea perioadă.
De ce nu mai apar valori fotbalistice?
Nu se mai investeşte în tineri. Antrenorii sunt prost plătiţi la aceste categorii de vârstă, iar investitorii de la cluburi nu pun bază pe juniori. Preferă să aducă la cluburi jucători gata formaţi, iar în prima ligă cât mai mulţi „stranieri” , mulţi de valoare îndoielnică, iar fotbaliştii noştri nu mai au loc în echipe. De aici şi aria restrânsă de selecţie la naţionala mare. Plus că foarte mulţi copii nu mai bat mingea în curtea şcolii. Au alte preocupări, Internetul, cluburi, etc. Ceea ce nu este benefic pentru sportul românesc în general.
Criza economică se reflectă şi în fotbalul românesc. Probleme financiare importante la multe cluburi de prima ligă, iar la ligile inferioare, echipe care s-au retras din competiţie pe capete.
Pe aceste coordonate, sportul românesc, şi în special fotbalul, au mari probleme. Sistemul organizatoric este în suferinţă, iar FRF va trebui să găsească cele mai bune soluţii, pentru a revigora competiţia internă. Este clar că nu se mai poate merge în acest sistem competiţional, va trebui restructurat din temelii. Atât în ce priveşte numărul de echipe în cele trei eşaloane, dar şi numărul de „stranieri” cu drept de joc. Va trebui să se dea o mai mare importanţă centrelor de copii şi juniori, să se facă strategii pe termen lung, pentru că, iată, de ani buni nu mai avem rezultate nici la nivelul naţionalelor, şi în special la cea de seniori, care nu a mai prins un turneu final în ultimii 10 ani.
În urmă cu câţiva ani, alături de Andone, aduceaţi primul titlu de campioană CFR-ului Cluj, dar nu aţi reuşit să rămâneţi pe banca tehnică pentru Champions League. Ando a mai pus umărul la un nou titlu, dar din nou nu a reuşit să ducă până la capăt meciurile europene, fiind forţat să plece la mijlocul traseului din grupe. Ce s-a întâmplat?
Este ciudat cum au gândit cei din conducerea CFR-ului. Andone trebuia lăsat măcar până în iarnă. Cred că au greşit, aşa cum au făcut-o şi în urmă cu câţiva ani, iar rezultatul s-a văzut. Echipele româneşti nu pot încă să ducă acelaşi ritm pe mai multe fronturi.
Chiar dacă nu mai antrenezi, asta şi din cauza problemelor medicale care le-ai avut în ultimii doi-trei ani, eşti implicat încă în fotbal, fiind director sportiv la FC Hunedoara. Cum te descurci în noua postură?
Mă implic mai mult la nivelul juniorilor şi copiilor, de unde sper să apară ceva jucători pentru prima formaţie. Cert este că FC Hunedoara a avut un parcurs aproape perfect în tur, fără înfrângere, şi vreau să cred că, din vară, Hunedoara va avea din nou echipă în liga secundă. Merită suporterii de aici măcar atâta, mai ales că în judeţ au dispărut echipele din ligile superioare. Adu-ţi aminte că înainte de ‘89 judeţul avea două cluburi în divizia „A”, 2-3 în „B” şi nu mai ţin minte câte în „C”. Iar acum am ajuns de râsul lumii, pentru că, din ce am citit,
Jiul e pe cale să se retragă, şi am rămâne doar cu FC Hunedoara în liga a treia. Jalnic, trist, dar adevărat.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.