Editorial: Fabrica de tonomate

Nu e vorba aici de presa cu carte de muncă la mogul. Este în desfăşurare un fenomen mult mai amplu şi de sute de ori mai îngrijorător. Cea mai mare fabrică de tonomate în România este ŞCOALA. 

Aşa cum e ea astăzi, şcoala românească sufocă cu metodă, în tineri, creaţia, curiozitatea şi plăcerea studiului, care în esenţă ar trebui să cunoască deliciile unei munci TIHNITE de cercetare. Practic, în cel mai bun caz, lăsând la o parte excepţiile, un absolvent român de liceu sârguincios ştie un singur lucru să facă bine. Ştie să memoreze! Trecuţi până la greaţă prin ciclul “predare-memorare-redare”, aceşti elevi devin asemenea unor tonomate care redau, după cum li se cere pe moment de la catedră, fluvii de lecţii la biologie, fizică, istorie, logică sau limba latină. Da, dar matematica? Din păcate şi aici e la fel. La ce bun să rezolvi în cinci minute orice limită, derivată sau integrală, dacă nu eşti învăţat ce rost au ele, la ce le poţi folosi în viaţa reală. Înţelegerea e limitată chiar şi pentru cei buni la materia asta. E ca şi cum joci tenis la perete foarte bine. Dar, ia ieşi o dată pe teren să vezi că eşti praf.

Înţeleg că nu se poate face şcoală fără să reţii noţiuni, date sau concepte. Problema aproape schizo a învăţământului nostru e CÂT şi CE sunt puşi să studieze copiii noştri. Să fiu iertat, dar uitându-mă prin manualele de clasa a IX-a pe care le am în casă, ceea ce pot eu deduce este că autorii lor au vrut doar să facă pe deştepţii pe spinarea unor leaturi de elevi nevinovaţi. Manualele de gimnaziu au tematici şi abordări de liceu, iar cele de clasa a IX-a, mustesc într-un limbaj universitar avansat. Sunt descurajante chiar şi pentru un adult. Ca să înţelegem despre ce vorbesc, lecturaţi şi dumneavoastră, de exemplu, o lecţie de biologie de clasa a IX-a, unde cuvintele cheie sunt “condrioplasmă, reacţii de oxido-reducere, potenţial redox, glicoliză, acid piruvic, ciclul Krebs, catenă respiratorie, ATP, fermentaţie alcoolică, fermentaţie lactică”. Scrise ca pentru savanţi, manualele şcolii româneşti fac din studiu coşmarul tinereţii copiilor noştri.

Ca să nu mai pomenim de întrebările absolut cretine din alte manuale, întrebări care devin de multe ori teme de casă. De exemplu, care sunt ţările cucerite de Napoleon? Dacă eşti în clasa a IV-a îţi va fi greu să nu spui Italia şi Germania, deşi la data marilor cuceriri napoloniene, vorbim doar de episcopii, comitate sau principate. Ţările au apărut mai târziu.

Ei, imaginaţi-vă acum că tot balastul acesta de cunoştinţe puse în această formă ininteligibilă e turnat în creierele pasive ale elevilor. Şcoala ar trebui măcar să-i sugereze, dacă nu să-i arate efectiv copilului, că orice cunoaştere, în orice domeniu, este o aventură a minţii şi că miza învăţării nu e acumularea sterilă a detaliilor, ci dezvoltarea capacităţii de a problematiza, de a crea soluţii, de a rezolva o chestiune în baza celor învăţate. Învăţătura dobândită în şcoala românească nu devine niciodată unealtă în proiecte practice.

Din contră, cu o furie din ce în ce mai mare, sistemului românesc de învăţământ preuniversitar cultivă ideea de MULTĂ TOCEALĂ ca o condiţie a calităţii. Şi aşa, elevi şi dascăli gâfâie în ritmuri de predare absurde, suferă indigestii mentale datorită supraalimentării cu informaţii, inflaţie de teste şi plan “cincinal” de note în catalog. Pur şi simplu, la clasă se lucrează ca la bandă. Rezultatele sunt catastrofale: avem o masă enormă de elevi, spre 75 la sută, care “s-au predat”, sunt rupţi de orice materie şi înţelegere, trec prin şcoală inerţial şi sunt trecuţi clasa doar pentru că şi ocupanţii cancelariilor au nevoie de pâine şi anul viitor.

Aşa se face că toate emfazele de genul “societatea cunoaşterii”, “bazată pe competenţă”, “prioritatea educaţiei” sunt simple făcături retorice, de un cinism aproape electoral. În realitate, ŞCOALA românească, intrată într-o rutină degradantă, a devenit o uzină care fabrică pe stoc (şomeri) un produs de calitate submediocră sau pur şi simplu fără nicio calitate. Învăţământul românesc suferă de toate bolile insolvenţei şi, în lupta lui pentru supravieţuire, nu mai este interesat de ceea ce produce. Şi nu are cum să fie altfel, pentru că ŞCOALA românească nu poate scăpa tiparului general al societăţii.