Castelul Corvinilor şi poveştile sale mai puţin cunoscute

Castelul Corvinilor apare, mai nou, în topul celor mai frumoase ori înspăimântătoare obiective turistice de pe continent.

Poveştile Castelului mai puţin spuse până acum completează aura misterioasă şi spectaculoasă pe care o are monumentul medieval

Tot în ultimii ani, din ce în ce mai mulţi miri aleg să se cunune în capela castelului, ori îl folosesc măcar pentru fotografii. Castelul a fost deseori distrus, imaginea sa romantică de astăzi nu se potriveşte cu realitatea şi, de multe ori, a fost folosit drept depozit, nefiind populat. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile mai puţin cunoscute din istoria celui mai impozant monument medieval din România.

Nici în manualele de istorie (cel puţin nu în ediţiile mai vechi) şi nici în ghidajele făcute la faţa locului nu se pomeneşte deloc despre faptul că, la 1600, Mihai Viteazul ar fi asediat castelul şi ar fi incendiat micuţul oraş Hunedoara de pe atunci. Că a reuşit sau nu “primul unificator” să intre în castel este un alt amănunt neclar.

Între imaginile groaznice şi cele dezolante

Există însă certitudinea că imaginea romantică de astăzi a castelului nu se prea potriveşte cu realităţile medievale. Cu secole în urmă, în curtea interioară a castelului era amplasat stâlpul infamiei. Tot aici aveau loc şi execuţiile publice, iar în temniţele acestuia erau torturaţi prizonierii. Sub ochii supuşilor cetăţii a fost ucisă şi frumoasa Barbara Bălaşa, soţia stăpânului castelului din secolul XVl, Petru Torok. Plecat fiind mai mereu cu treburi politice şi militare, Petru Torok a aflat de la un slujitor că frumoasa lui soţie s-ar fi îndrăgostit de căpitanul gărzilor castelului. Frumoasa Barbara a fost executată în curtea Castelului, iar căpitanul ar fi fost asasinat noaptea.

La fel de clar este şi faptul că edificiul a trecut prin perioade destul de lungi în care nu a fost locuit deloc. De exemplu, un inventar care datează de la 1681 arată că, la acea vreme, impozantul edificiu nu era decât o mare magazie. Sălile sale, inclusiv Sala Cavalerilor şi Sala Dietei, erau folosite pentru depozitarea dărilor adunate de la locuitorii zonei: piei de animale, brânză, cereale sau şiţă pentru acoperişuri.

Mai mult, între 1724 şi 1854 elementele decorative ale Castelului au avut de suferit din cauză că acesta a fost folosit drept sediu administrativ al minelor şi topitoriilor de fier din Munţii Poiana Ruscă. Aici funcţionau birourile administraţiei, judecătoria zonală, iar mare parte din spaţii au devenit, din nou, depozite, de data aceasta pentru fier.

Alte istorii, spuse mai rar

Pe timpul răscoalei lui Horea, la 1784, mulţi dintre protestatari au stat întemniţaţi în beciurile Castelului Corvinilor. Cel mai celebru “deţinut” însă provine din alte vremuri. Este vorba despre însuşi Vlad Ţepeş, despre care unii istorici spun că, vreme de cel puţin două-trei luni, a fost încarcerat în beciurile aflate sub podeaua Sălii Cavalerilor, după ce boierii din Ţara Românească reuşiseră să-l facă pe Matei Corvin să-şi piardă încrederea în cel pe care, până atunci, în considera ca fiind aliatul său de la sud de Carpaţi.

Primul proiect de restaurare a Castelului a început bine şi s-a terminat foarte prost (istorie care se tot repetă în cazul acestui edificiu). Ampla restaurare ce a urmat incendiului ce a distrus castelul pe la 1854 a cuprins, în faza de început, foarte multe elemente de detaliu şi arhitectură gotică. Banii s-au terminat, şeful de proiect desemnat iniţial a renunţat la funcţie, iar restaurarea a însemnat, pe la 1906 – 1914, operaţiuni de demolare a unor elemente tocmai refăcute, precum şi tencuirea pereţilor, pierzându-se astfel fresce deosebit de valoroase.

Legende rescrise

Inscripţia în arabă “Apă aveţi, suflet nu” este tradusă mai mult decât aproximativ. Este vorba despre inscripţia de pe peretele exterior al Capelei, situat lângă fântâna din castel, fântână adâncă de aproape 30 de metri, săpată doar cu dalta şi ciocanul, după cum spune legenda, vreme de vreo 15 ani, de trei prizonieri turci. “Mesajul este în aşa fel formulat încât poate avea două semnificaţii: prima ar fi «Hassan, am fost prizonierul ghiaurilor în cetatea de lângă biserică», sau «Hassan, am dat apă ghiaurilor fără suflet», explică profesorul Nicolae Cerişer.

O altă frântură de poveste spune că, la un moment dat, Castelul ar fi fost pierdut la un joc de cărţi. Nu a fost însă pierdut în întregime, ci “pe bucăţi”. Cel puţin aşa s-a întâmplat pe parcursul primei “devalizări” a Castelului. Pe la 1506, George de Brandenburg ajunge stăpân al Castelului căsătorindu-se cu văduva lui Ioan Corvin (fiul lui Matei Corvin), Beatrix de Frangepan. Din cauza jocurilor de noroc, George de Brandenburg vinde, mai întâi, orga din capela Castelului, apoi numeroase obiecte de mobilier. În momentul invaziei lui Suleiman Magnificul, acesta părăseşte Castelul luând cu el întreaga arhivă a familiei Corvinilor, compusă, pe-atunci, din 700 de pagini, documente care se află acum în arhivele de la Viena.

Iancu de Hunedoara n-a prea stat în Castel

Poveştile Castelului mai puţin spuse până acum completează aura misterioasă şi spectaculoasă pe care o are monumentul medieval

Deşi imaginea Castelului Corvinilor se confundă cu cea a lui Iancu (Ioan) de Hunedoara, acesta nu a locuit, în toată domnia lui, mai mult de 6 – 12 luni aici, fiind mai mereu plecat în campanii militare, ori preferând să folosească alte reşedinţe de pe domeniile sale. Asta cu toate că, şi acum, Castelul Corvinilor este cea mai mare construcţie medievală cu dublă funcţionalitate (civilă şi militară) din România. Castelul are 42 de încăperi, două terase, două poduri (de 55, respectiv 30 de metri lungime) şi o suprafaţă construită de 7.000 de metri pătraţi. Linia sa estică se desfăşoară pe 170 de metri, în timp ce latura vestică ajunge la 200 de metri lungime. Turnul nou de poartă are 72 de metri înălţime, celelalte patru turnuri apropiindu-se şi ele de această cotă. Lăţimea castelului variază între 10 metri (lăţimea Aripii Neboisa) şi 40 de metri (de la Poarta Nouă până la terasa de artilerie).