Ca să scape de iureşul îndatoririlor de zi cu zi, de nebunia serviciilor cu normă întreagă, la care se mai adaugă nişte traduceri, nişte meditaţii, nişte asociaţii, nişte contabilităţi… şi aşa mai departe, câţiva curajoşi şi-au pus pixurile şi computerele-n cui (!) şi au plecat în câte un an sabatic. Nebunie curată, am spune la prima vedere. Cum să-ţi laşi un serviciu sigur ca să pleci, vreme de un an, teleleu-tănase, pe coclaurii minunatului glob pământesc? Cui să-i laşi copiii, soţul, nevasta? Cui să-i laşi moştenire ratele bancare şi CAR-urile scadente lunar? Cât de trăsnit să fii ca să deschizi chiar tu un credit doar ca să pleci hai-hui, în lumea largă, de parcă n-ar fi destule probleme de rezolvat chiar aici, acasă?
Deşi, dacă eşti om serios şi nu arunci măcar o privire spre emisiunile tabloid (ca să nu te întrebi cât de mult se poate degrada firea umană), chiar dacă nu priveşti nici ştirile despre meteoriţi apocaliptici, nici despre corupţie sau tragedii personale, simpla vedere a facturilor pe timp de iarnă, asociată cu aspectul dezolant al orăşelelor noastre de provincie te poate arunca în depresie sau, cel puţin, într-o criză temporară de anxietate.
Dacă ai ceva treabă undeva prin zonele industriale de altădată, care aduc adesea cu Varşovia de după ocupaţia nazistă, senzaţia de frig parcă ţi se cuibăreşte în oase. Şi-atunci se întâmplă să cauţi în gând un loc luminos, un loc cald, şi curat, şi bun, precum bucătăria bunicii în preajma Crăciunului sau grădina înflorită în vacanţa de vară, un loc care să şteargă mizeria, minciuna, spaimele şi pericolul iminent al nenorocirilor programate care-ar mai fi să vină.
“Hoinărind” pe Internet, am descoperit, întâmplător, un asemenea loc: Ikaria – insula unde oamenii uită să moară. Soare, peisaje superbe şi-o viaţă simplă de tot, fără mijloace de transport, fără claxoane, fără cinci telefoane mobile în geantă, fără iPod şi smartphone… ba chiar şi fără ceasuri! De fapt, Ikaria a devenit celebră pe mapamond imediat după ce New York Times a publicat un reportaj despre bucăţica de pământ situată în extremitatea sudică a arhipelagului insulelor egeene.
Emblematică pentru Ikaria ar fi mai ales povestea lui Stamatis Moraitis, un veteran de război care, la vârsta de peste 60 de ani, pe când locuia în Statele Unite, a descoperit că avea cancer la plămâni. Îi mai rămăseseră doar nouă luni de trăit. Când a auzit “Zorba” cel americanizat că-l paşte moartea, a decis pe loc să se întoarcă acasă, în Ikaria, insula de unde se trăgeau toţi “bătrânii” lui. S-a întors, deci, şi-a început să trăiască din puţinul pe care i-l oferea grădinuţa lui şi cele câteva animale pe care le ţinea pe lângă casă. A aşteptat, aşadar, nouă luni, dar în tot acest timp, spre mirarea sa, n-a simţit niciodată în ceafă răsuflarea de gheaţă a morţii.
Povestea spune că, după 25 de ani, bătrânul Stamatis a decis, în sfârşit, că doctorii se înşelaseră în ce-l priveşte şi-a hotărât să-i viziteze în America şi “să le ceară socoteală”. Din nefericire, grecul a aflat cu stupoare că medicii pe care-i căuta erau deja morţi!
Mă întreb acum, după ce am citit articolul, dacă nu cumva insula asta grecească, purtând numele unui erou mitic care-a avut un vis, ar putea fi extinsă un pic înspre nord. Dacă n-ar putea să-şi întindă graniţele solare peste iernile din vieţile noastre, peste criza economică, peste toate renunţările şi neputinţele, peste toate fricile unui mâine neclar şi nesigur.
Dacă n-ar putea să ne primească şi pe noi, ca pe nişte “azilanţi canceroşi”, vindecându-ne de spectrul temerilor şi-al întunericului pentru totdeauna.
Răspunsul este, categoric: DA. Pentru că fiecare dintre noi are o Ikaria, o Arcadia a lui. Un loc simplu şi curat, poate-o simplă coastă de deal îngheţată încă, într-o margine de pădure, unde s-or fi iţind deja, printre ierburi, ghioceii delicaţi şi fragila floare de crucea voinicului.
Şi-apoi eu cred că toată lumea ştie deja: Ikaria nu este, neapărat, un loc. Ikaria este, înainte de toate, un fel de-a fi şi de-a privi viaţa cuminte şi aşezat, împăcat în fiecare clipă cu tine însuţi.
foarte interesant editorialul asta, Ikaria e un loc special prin oamenii, ideile si felul lor de viata. Si in sensul asta ai omis un lucru fundamental: majoritatea cred cu tarie in valori de stanga, cei mai multi sunt membri ai partidului comunist grecesc. am vazut si eu un documenar in care, tocmai din motivele de mai sus, locuitorii spuneau ca viata pe insula nu s-a inrautatit asa de tare ca in restul Greciei. da, un loc interesant care ne poate pune pe ganduri in privinta a ceea ce ne dorim si modul in care putem sa obtinem chestiile alea, eventual – si preferabil – impreuna.
Bună dimineaţa şi vă mulţumesc. Într-o discuţie pe care am avut-o zilele trecute cu unul dintre cei mai apreciaţi dascăli hunedoreni, acesta preciza că, supravieţuirea lui Homo sapiens ca specie, s-a datorat tocmai faptului că acesta a înţeles beneficiile uriaşe ale cooperării. Spre deosebire de omul de Neanderthal, care era un egoist individualist, cum am spune astăzi (ceea ce i-a şi adus extincţia), Homo sapiens a înţeles un lucru paradoxal: cooperarea şi chiar jertfa unuia pentru binele a 10 semeni de-ai săi, spre exemplu, este singura şansă pentru viaţă sau, de ce nu, pentru o viaţă mai bună. Totuşi, având în vedere egocentrismul spre care suntem mânaţi de manipulatorii momentului şi de propriile scăderi, mă întreb dacă nu cumva omenirea se îndreaptă spre un nou colaps.
eu cred ca nici nu ar fi nevoie sa facem pasul mare catre istoria omului pe pamant, ca riscam sa ne alunece printre degete lucrurile concrete. in Romania, si in Hunedoara din cunostintele mele, exista forme cooperativiste care pot fi modelate dupa vremurile pe care le traim. tocmai ce am citit despre cateva asemenea initiative, la cluj, in care se coaguleaza solidaritatea intre oameni: una este o piata autonoma bazata pe schimb, alta este amenajarea unui scuar din manastur de catre orice locuitor care doreste sa contribuie.