Editorial: Ni se întâmplă, pentru că suntem fraieri

Am ajuns să ne plângem că ne pleacă medicii în străinătate. Se întâmplă pentru că suntem fraieri: cotizăm cu toţii la un sistem public de învăţământ, îi şcolim 17 ani şi mai bine, după care sistemul creat de noi îşi bate joc de ei cu un salariu de 800 de lei ca debutanţi. Cum să nu-ţi vină să pleci din România când tu, ca medic, cu atâţia ani de şcoală, ai un salariu mai mic decât al portarului de la spital, post ocupat cel mai adesea de un individ cu patru clase? Nu a calculat nimeni niciodată, sau, cel puţin, nu a comunicat public, cât costă şcolirea unui medic bun în România. Cifra cred că ar depăşi-o pe cea a şcolirii unui cadru militar, însă Armata te şcoleşte dar te obligă (sau te obliga, aşa era prin anii 90) să rămâi în sistem cel puţin nouă ani, altfel plăteai contravaloarea şcolii. Dar, cel puţin din acest punct de vedere, armata română nu intră în categoria “fraierimii româneşti” şi bine face.

Tot pentru că suntem fraieri, ne vindem de, iacă-tă, decenii întregi, pădurile sub formă de buşteni şi, în cel mai bun caz, cherestea. Ne-am bătut joc de meseriaşii lemnului, mai ales după Revoluţie. Fabricile de mobilă, majoritatea, au avut aceeaşi soartă ca cea a industriei româneşti. Pentru că suntem fraieri, acum exportăm lemn de cea mai bună calitate şi cumpărăm la preţuri nesimţite mobilă din rumeguş presat prin cine ştie ce ţări din Europa sau din altă parte a lumii.

Pentru că suntem fraieri visăm la un 4×4 adevărat, care costă de la 50.000 de euro în sus, când, până prin 1990 şi ceva aveam un brand “Aro” cotat în anii ‘80 printre primii patru producători de asemenea maşini din lume. Fabrica nu mai există, mulţumită unei privatizări strategice cu un investitor american, de pe vremea guvernării CDR, investitor care, din câte am auzit, ar mai avea pe rol un litigiu în instanţă, în care el este cel care cere despăgubiri unui stat român susţinut de fraieri. Pentru că am fost fraieri, prin 1992 ziceam că nu ne vindem ţara, iar prin 1997 ajungeam să ne-o dăm pe gratis.

Tot pentru că suntem fraieri nu reuşim să le arătăm englezilor, a căror mentalitate de colonialişti continuă să transpire prin tabloidele lor de astăzi, că Prinţului Charles îi place mai mult în Transilvania decât în veşnic mohorâta Londră. Din acelaşi motiv, nu ştim să le explicăm francezilor că în bisericile lor catolice, la fel ca-n bisericile catolice din toată lumea, în fiecare zi se trag clopotele la ora 12.00 datorită unui român: Ioan de Hunedoara, cel care i-a oprit pe turci la Belgrad, cu veacuri în urmă, reuşind să atenueze valul de cucerire otomană în Europa.
Oare de ce nu reuşim să explicăm lumii nici că Henri Coandă a fost român?!

Ultimul scandal, cel al cărnii de cal, mi-a mai demonstrat o dată cât de fraieri putem fi. Franţa profită de pe urma lui stimulându-şi producţia proprie de carne de vită. Pierre merge la măcelăria de la colţ (după ce a renunţat de multă vreme să mai ia carne de la hypermarket, unde calitatea cărnii e mai scăzută) şi cere carne făcută la el, în Franţa. Asta cu toate că tot scandalul a plecat de la un procesator de carne francez, iar vinovatul de serviciu a fost proprietarul de abator din România, care şi-a văzut de treabă, iar acum e în pragul falimentului din cauza unei prejudecăţi pe care n-o mai poate elimina nici cea mai inteligentă campanie de publicitate ce ar putea fi concepută vreodată.

Dacă francezii ar fi dat vina pe englezi, a doua sau a treia zi, Financial Times ar fi demonstrat că totul e o făcătură, ar fi calculat daunele produse economiei de pe insula britanică şi, prin căi diplomatice, ar fi cerut despăgubiri, reuşind să şi încaseze o parte din pretenţii, sub o formă sau alta. Mă rog, francezii şi englezii se războiesc de când se ştiu. Şi aici, poate, a fost vorba tot de războiul lor, război în care noi, românii, am picat, din nou, de… (completaţi dumneavoastră punctele de suspensie).