Venirea primăverii a adus şi aduce an de an bucurie în inima oamenilor, dar a şi binecuvântat românii cu un obicei unicat: acela de a purta în piept delicatul simbol – mărţişorul. Cumva, acest obicei a răzbit printre vremuri şi este unul dintre puţinele tradiţii adoptate de oraşe, chiar dacă la ţară el “venea” împreună cu o mulţime de alte datini şi ritualuri care celebrau începutul de an agricol. Mărţişorul îl apără pe purtătorul său, pentru că perioada este una a “sacralităţii negative”, când se dezlănţuie energiile nefaste. Este vremea când ordinea vechiului an se rupe şi lasă loc timpului tânăr, când renaşte întreg Universul.
Tarabele cu mărţişoare vor conţine şi în acest an destule kitsch-uri, pentru că încă sunt destui amatori ai genului
Mărţişorul anului 2013 se vrea mai ordonat, mai lipsit de kitsch. Autorităţile locale fac ordine la tarabe, mall-ul din Deva strânge la târg artiştii cu mărţişoare “hand made”, cu creaţiile lor delicate. Se pot cumpăra de aici atât cadouri pentru domnişoare şi doamne, dar şi piese unicat, mărţişoare lucrate cu dibăcie. Lenuţa Rudean a învăţat singură migăloasa artă a rulării hârtiei – quilling-ul. Acest meşteşug se foloseşte de fâşii de hârtie care sunt rotite sau tăiate în diferite forme.
Lipite împreună, acestea creează modele decorative superbe. În februarie, piesele ei se transformă în mărţişoare: “Lucrez când am timp, când sunt show-uri la televizor, lucrez mai mult pentru că acestea nu necesită atenţie foarte multă. Nu pot să calculez exact cât timp îmi ia lucrul la un mărţişor, pentru că prima dată trebuie pregătită hârtia, după care formele se montează pe suport, de obicei, tot de hârtie. Este o muncă migăloasă, pe care eu o consider o terapie pentru minte şi suflet”, spune femeia care de-abia aşteaptă să ajungă acasă, după orele obositoare de la serviciu, pentru a se apuca de rulat micuţele fâşii colorate de hârtie. Pentru ea, răsucirea hârtiei este un hobby, unul care a transformat-o în artizan. Recunoaşte mândră că, precum orice român stresat, are nevoie de “terapia cu hârtia”.
Alături de ea, o tânără a venit cu mărtişoare realizate din ipsos. “Eu fac mărţişoare din gips, un material care se lucrează uşor şi e simplu se prelucrat. Procesul e un pic mai dificil: trebuie să aştepţi să se usuce, să le torni şi eu nu folosesc matriţe, le fac cu dăltiţa. Sincer, nu mă prea interesează cât de bine se vând, eu vreau să demonstrez că se pot face şi altfel de mărţişoare. Dacă se vând, cu atât mai bine”, spune cu sinceritate Raluca Păsculescu. Ea vinde bine “mărţişoarele tricolor”.
Roşu împletit cu alb
Câteva tarabe mai departe, două artiste – Daniela Gheară şi Otilia Muntean, în viaţa de zi cu zi angajate ale Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, – expun piese în care priceperea, talentul şi dragostea de frumos se împletesc în mărţişoare, şnururi meşteşugite din fire albe şi roşii de bumbac, care se pot purta la încheietura mâinii, drept brăţări: “Pentru noi, munca aceasta este un hobby. Un hobby pe care noi îl facem cu multă dragoste. Punem suflet în fiecare lucruşor pe care îl facem. Eu, de exemplu, fac tricotaje, colega mea Daniela Gheară lucrează aceste mărţişoare-brăţări. Facem tot timpul altceva. Sunt împletite de mână din fir de bumbac, sunt simple, trainice, dar şi foarte frumoase. Vă asigur că sunt făcute cu atâtea dragoste încât şi omul care le poartă se simte mai bine în momentul în care le aşează pe mână sau la piept”, şopteşte Otilia Muntean.
La început, mărţişorul a fost doar un şnur împletit cu alb şi roşu, lucru de care ne aduc aminte creaţiile Danielei Gheară
Dacă vedetele târgului sunt mărţişoarele, nu lipsesc nici standurile de unde puteţi alege cel mai potrivit cadou, la preţuri foarte bune. “Întotdeauna le-aş recomanda doamnelor un parfum solid de puls, ceea ce înseamnă că se aplică în zonele corpului unde bate pulsul. Este un parfum pe bază de iasomie, cu o aromă autentică, 100 la sută natural, care se lucrează, în acest caz, pe bază de ceară de soia şi ulei de jojoba. Aroma este autentică, se aplică pe zonele de puls şi miroase extraordinar, exact ca floarea de iasomie veritabilă. O altă alternativă care prinde bine domnişoarelor este săpunul anticelulitic, cu scorţişoară.
Acesta, pe lângă faptul că are efect anticelulitic, are şi efect antibacterian şi antimicotic, exfoliază şi ce-şi poate dori mai mult o femeie decât să aibă un produs cu efecte multe şi benefice”, ne asigură Loredana Kaschovits, tânăra care vinde produse din care răzbat mirosuri îmbietoare de lavandă, scorţişoară, sau delicioase arome de pudră de cacao. Mărţişorul a rămas peste veacuri cunoscut drept “funia anului“, lanţul care adună laolaltă săptămânile şi lunile din anotimpurile străvechi ale calendarului popular: vara şi iarna, simbolizate de şnurul bicolor.
Luna sărbătorilor satului
Nicio altă lună a anului nu cuprinde atâtea sărbători populare precum Mărţişorul: cei 40 de Sfinţi, Blagovesteniile, Zilele Babelor, apoi cele ale Moşilor şi, în majoritatea anilor, martie e intrarea în Postul Mare al Sfintelor Paşti. Ţăranii au ştiut ei ce fac de au umplut calendarul începutului de primăvară, pentru că explozia vegetaţiei, adică reînnoirea lumii, după luni întregi când întreaga natură părea moartă, trebuia marcată cu zile de soi. Tot acum începe anul nou agricol şi cel apicol pentru omul tradiţional, care trăia după ritmurile cosmice ale omului alungat din rai. Acum mii de ani, geto-dacii sărbătoreau Anul Nou la 1 martie, aşa că “luna zeului Marte” era prima lună a anului, astfel explicându-se numele lunilor septembrie – a şaptea –, octombrie – a opta şi decembrie – a zecea.
Departe de actele oficiale, cultura străveche păstrează un calendar al ei, care arată, prin datele sărbătorilor şi obiceiurilor, timpul optim pentru muncile agricole, pentru strângerea şi desfacerea turmelor, zilele favorabile anumitor ritualuri sau culegerii plantelor de leac, zilele bune pentru peţit şi logodit, pentru pomenirea morţilor, sau pentru aflarea ursitului. Chiar dacă nu ştia să scrie sau să citească, românul care învăţa pe dinafară toată această enciclopedie devenea cel mai înţelept om al satului, de unde şi vorba “a face capul calendar”. Ţăranul se baza pe orologii cosmice de mare precizie şi cele mai multe sărbători, ceremonii, ritualuri şi obiceiuri populare au fost suprapuse peste ciclurile vieţii animalelor, a păsărilor şi reptilelor. Sărbătorile puse la dată fixă, în special Măcinicii sau Sfinţii, sunt începutul străvechiului an agrar, cu obiceiuri de o mare frumuseţe. Credinţele şi superstiţiile legate de cultul soarelui din luna martie încep, de fapt, ciclul specific cultului soarelui şi apar încă din timpuri preistorice.
Mărţişorul, simbol solar, face trecerea de la iarnă la primăvară, eliberează natura din refugii, dezgheaţă pământul şi face plugurile să răstoarne brazdele. Urmează pregătirea stupilor pentru vărat în prejma echinocţiului de primăvară, în general de Mucenici, Alexii, sau Buna Vestire. Funcţional, până la începutul secolului al XX-lea, calendarul popular era un instrument de măsurat timpul şi de planificare a activităţii satului pe luni, săptămâni, zile şi momente ale zilei şi coordonează desfăşurarea întregii vieţi materiale şi spirituale a comunităţii.
Dochia şi moşii lui martie
Zilele lui martie se mai numesc şi “împrumutate” din cauza timpului schimbător, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt, care vin, de obicei, după Zilele Babei. Aceste zile sunt dedicate păsărilor migratoare: Ziua Berzei, Ziua Mierlei, Ziua Sturzului sau Ziua Cucului, ori a mieilor care se nasc acum, Ziua Mieilor. De multe ori, zilele primesc şi determinativul “zăpadă”: Zăpada Berzelor, Zăpada Mieilor sau Zăpada Rândunelelor.
Lenuţa Rudean confecţionează mărţişoare ca să scape de stresul de la locul de muncă
În 9 martie, prin focurile de măcinici, ţăranul incinera simbolic spiritului iernii, mai ales că ziua este începutul Anului Agrar: ultima zi a Babei Dochia este şi prima zi a Moşilor, jertfiţi pe rugul funerar pentru dreapta lor credinţă. În 10 martie, are loc “baterea pământului cu maiurile”, o practică a copiilor pentru alungarea frigului şi scoaterea căldurii din pământ. În timp ce lovesc pământul, copiii strigă în cor: “Patruzeci de sfinţi voinici, / Daţi cu botele în pământ, / Ca să tune frigul, / Să iasă căldura!” După alungarea spiritului iernii, urmează un ciclu de opt zile dedicat Cailor lui Sântoader, fiinţe care purifică timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului de Paşte. În 17 martie este Ziua Peştelui, sărbătoare dedicată pescarilor, când “se zbate” ştiuca, sau peştele, în apă, înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, iar pescarii nu ies la pescuit. Dacă vreunul prindea vreun peşte, îl descântau şi îl mâncau crud.
Alexie, sfântul făcător de minuni pe ape, este patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi şi sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape. El încălzeşte şi deschide pământul la 17 martie, pentru a slobozi vietăţile care au intrat în el. După şase luni, la Ziua Crucii, pe 14 septembrie, Alexie încuie pământul. De aceea, sărbătoarea era numită şi Ziua Şarpelui, a Peştelui sau Retezatul Stupilor. La Alexie, se greblează şi se mătură ogrăzile, se aprind focuri prin livezi, se ocolesc casele cu tămâie pentru alungarea şerpilor, se leagă tulpinile pomilor fructiferi cu paie să nu se caţere omizile pe crengi sau se fac zgomote puternice pentru a speria şerpii, şopârlele şi broaştele.
Zile nemaipomenite
În 21 martie, este sărbătorită Ziua Cocoşului, cel mai apropiat orologiu terestru. În antichitate, până şi armatele de uscat purtau cu ele câte un cocoş pentru a vesti schimbarea santinelelor pe timpul nopţii, la fel, nu era stână carpatină fără această pasăre. După cântatul cocoşului, spiritele necurate îşi pierd puterea şi se ascund. Chiar şi pe vremurile noastre, cocoşul continuă să joace rol ritualic la înmormântare şi, uneori, în ceremonialul nunţii, ba continuă să fie un apreciat barometru meteorologic pentru prevestirea timpului ploios sau secetos, a vremii geroase. Echinocţiul de primăvară împreună cu cel de toamnă, din 23 septembrie, poartă denumirea populară de “Ţar înainte, ţar înapoi”.
Urmează Ziua Cucului, o pasăre cu un statut privilegiat în tradiţiile populare, din moment ce are dedicate cele mai multe legende, poveşti, cântece şi proverbe. Chiar dacă nu încântă nici cu coloritul penelor, nici cu glasul, este o pasăre care nu-şi face cuib, nu-şi cloceşte ouăle şi nu-şi hrăneşte puii, ţăranul îi iartă totul doar pentru că a transformat-o în simbolul primăverii şi al timpului frumos. Prin comportamentul lui, cântatul la date fixe, cucul marchează succesiunea echinocţiului de primăvară şi solstiţiul de vară. Poveştile populare spun că, îndată ce a ajuns, cucului “i se dezleagă limba” şi cântă necontenit de la Buna Vestire până la Sânziene sau la Sânpetru. Conform tradiţiilor, la Sânziene, cucul se îneacă cu orz şi, nemaiputând cânta, se preface în uliu până în primăvara viitoare.
Primele zile ale lui martie sunt cele în care multele credinţe populare grăbesc venirea primăverii
De Buna Vestire sau “Blagovestenia”, Biserica creştină prăznuieşte vestea adusă Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavril că va naşte pe Iisus Christos. Acum se fac multe acte de purificare a spaţiului, de alungare a şerpilor de pe lângă casă, a insectelor şi omizilor din livezi, se scot din lăzi straiele şi ţesăturile se lasă la aerisit. Fertilitatea era invocată prin stropitul rădăcinii prunilor cu ţuică şi ameninţarea pomilor fructiferi cu securea dacă nu rodesc. Blagovestenia este un timp favorabil pentru aflarea norocului şi rodului pomilor fructiferi, pentru previziuni meteorologice. Urmează ziua dedicată berzelor, purtătoarele multor semne şi simboluri: “Dacă se aprinde undeva o casă, vesteşte oamenii prin tocănit cu ciocul lor”.
Se spune că, drept răsplată pentru îngăduinţa oamenilor care o lasă să-şi facă cuibul pe case, barza aduce un suprem sacrificiu prin omorârea unui pui. “Suliţa pe cer” este unitatea populară de măsurat ziua şi este egală cu o jumătate de oră. Prin ea se aprecia urcuşul şi coborârea soarelui pe bolta cerului. Astfel, ziua de vară are 18 suliţe lungime: nouă de la răsărit până la amiază şi nouă de la amiază până la apus. Tot un reper solar este şi “Prânzul mare”, care este sinonim cu subamiaza şi indică, în timpul verii, aproximativ ora 11.
Caii lui Sântoader – centaurii românilor
Caii lui Sântoader sunt personaje fantastice care au intrat deja în legendă alături de ielele “hăle frumoase” din Platoul Luncanilor. Caii legendari se diferenţiază de centauri pentru că nu au, ca aceştia, jumătatea de jos ca trupul cailor, ci au doar coada şi copitele de cabaline. Ei apar în toată zona Orăştiei şi în Ţinutul Pădurenilor. Cum în post sunt interzise şezătorile, dar imediat după Paşte începeau nunţile, fetele care nu îşi terminaseră zestrea trebuiau să coase şi să ţese în post. Caii lui Sântoader le pedepseau cutezanţa intrând la şezătorile muritorilor şi jucându-le fetele până le scoteau sufletul”, explică Marcel Lapteş. Se povesteşte că, într-o asemenea şezătoare, una dintre fete s-a aplecat şi a văzut că flăcăul din faţă avea o coadă de cal ascunsă în cizmă.
Speriată, fata a fugit la o babă care ştia o grămadă de leacuri, iar bătrâna i-a spus să nu se mai întoarcă, a trimis-o acasă, dar a învăţat-o ce să facă să se apere de caii lui Sântoader. După ce au scos sufletul fetelor din şezătoare, caii au văzut că una lipsea şi au plecat să o caute. Ajunsă acasă, fata a pus pe pragul casei şi în fereastră cioburi de oale, a întors oglinzile cu faţa către perete şi oalele cu gura în jos, iar furculiţele le-a înfipt în podeaua de pământ cu vârful în sus, ca să nu poată intra caii lui Sântoader. Chiar dacă puţine obiceiuri au supravieţuit “întregi” peste zecile de ani de modernitate care au tulburat cuminţenia satelor, românii se mai pot încă bucura de savoarea şi uneori naivitatea obiceiurilor, în timp ce ţările europene cu tradiţie le-au pierdut definitiv, iar etnologii lor nu mai sunt observatori ai satului tradiţional, ci simpli “arheologi de folclor”.
Frumos ,documentat,competent !
Multumiri Laura Oana !