Editorial: Cum ne batem joc noi de noi – alt exemplu

Da, sunt alte câteva rânduri despre cum reuşim să ne batem joc noi de noi înşine. Păi facem asta lăsându-i pe alţii, tot din comunitatea noastră, să-şi bată joc de noi în trafic, în parcare, pe trotuar… Cel mai des însă ne batem joc noi de noi când ieşim la iarbă verde (că vine iarăşi sezonul “grătăriştilor”). În primăvara asta vor fi alte tone de gunoaie ridicate de pe malul lacului Cinciş, cândva prin aprilie sau mai, cantităţi ce vor fi rapid înlocuite de alte gunoaie, cândva prin iulie, cel mai târziu.

Din raţiuni materiale ne-am bătut joc de Natură, iar Natura ne întoarce şi celălalt obraz. În cazul de la Teliuc, relatat pe larg în pagina 6 a acestei ediţii, asta se întâmplă. O carieră cât toate zilele a fost săpată acolo pentru a se scoate minereu de fier. Apoi, de la baza carierei, s-au săpat galerii pentru exploatare subterană. Mineritul în acea zonă s-a oprit încă din anii ‘90. În rest, omul nu a mai făcut absolut nimic să repare ce a stricat. Mai mult, de la 1 martie anul acesta zona nu mai este nici măcar păzită.

Malurile carierei nu s-au surpat. Unele, mai îndepărtate de satul Teliuc, au început chiar să se înierbeze. Din subteran însă a început să iasă apa. Mai întâi a fost o baltă mică. Acum este un lac adevărat, care aproape că-şi va dubla dimensiunile în următorii ani. Câteva telefoane date mi-au fost de-ajuns să-mi dau seama că situaţia este total ignorată de autorităţi, mai puţin de cele locale. Pare-se că nu există niciun studiu care să arate dacă “malurile” carierei vor rezista, cât anume va mai creşte apa acolo şi ce măsuri de mediu se impun.

Ce să mai vorbim despre vreo idee de valorificare turistică a noului lac apărut pe harta ţării, pentru că vorbim deja de un lac în toată regula. Până şi conducerea vechii companii de stat Minvest recunoaşte că, în Occident, zone similare au fost transformate în arii de agrement spectaculoase. Interes există deja din partea unor investitori, după cum zice primarul din Teliuc, dar aceştia se lovesc de opacitatea şi indiferenţa emanată de la Bucureşti, în special.

Ne plângem că mineritul din Poiana Ruscă a murit definitiv, Natura încearcă să ne ajute oferindu-ne un lac (sub rezerva că nu ştie nimeni încă dacă lacul se va transforma dintr-un posibil avantaj într-o posibilă mare problemă de mediu şi siguranţă locală), iar noi stăm şi aşteptăm, iar cei care ar trebui să aibă o soluţie, o viziune, pentru că de-asta sunt plătiţi cu mii de lei din banii noştri, ridică din umeri.

Între timp, unii dintre concetăţenii noştri iau iniţiativa limitată de a merge la pescuit pe noul lac de la Teliuc. Da, apa nu este chiar atât de “acidă” pe cât s-ar crede. Lacul a fost populat cu peşte cu vreo doi ani în urmă şi, cât de o distracţie la undiţă, este “marfă”. Dacă apar pescarii, apar şi urmele de foc şi nesuferitele PET-uri. La aruncat gunoaie pe malul lacului pare că hunedorenii sunt demult campioni mondiali, doar au cea mai bună bază de antrenament din lume, lacul Cinciş.