Peripeţiile bravului soldat Biriş

Constantin Biriş are 92 de ani. A rămas orfan de mic, a trăit de pe o zi pe alta, a trecut prin al Doilea Război Mondial ca soldat, dar reuşeşte să-şi spună povestea cu mult haz. Mai ales istorioarele lui din război sunt pline de scene care-l fac să râdă şi acum. În unele momente ai impresia că povestea lui aduce, oarecum, cu cea a soldatului Svejk din romanul lui Jaroslav Hasek.

Constantin Biriş îşi aminteşte cel mai bine păţaniile amuzante din război

A trecut prin război fără să tragă niciun foc de armă, deşi a fost pe frontul sovietic, n-a fost vreodată în pericol să moară de foame, doar de frig, iar în retragerea din Moldova a reuşit să facă adevărate afaceri. Frontul de vest l-a “fentat” prin dezertări repetate. A scăpat din război la fel de sărac cum a intrat, dar fericit că n-a fost nevoit să facă rău nimănui. “Nu că m-o fost frică n-am luptat. Da, în viaţă, dacă rău faci, rău primeşti înapoi. Io de când am plecat pă front am zâs că mai bine mor decât să iau eu puşca să puşc pă careva. Mă gândeam că şi rusu’, şi neamţu’ aveau o mamă, o nevastă, un copil…”, se justifică bătrânul, de la bun început.

Constantin Biriş a rămas orfan încă de când avea doar trei luni. Tatăl lui, plutonier major de jandarmi la Vulcan, făcuse o aprindere de plămâni şi s-a stins la doar 34 de ani. Rămasă singură, mama şi-a luat cei patru prunci şi s-a întors acasă, în satul hunedorean Bobâlna. De una singură n-a putut să-i ţină pe toţi. Constantin a ajuns astfel în grija unei mătuşi. De la 9 ani, la fel ca ceilalţi fraţi ai lui, a fost nevoit să muncească pentru a supravieţui: “Am mers fiecare slugi în casă la oamenii mai înstăriţi. Lucram pentru mâncare şi pentru haine”. Viaţa lui avea să devină şi mai grea, odată cu înrolarea în Armata Română şi trimiterea lui pe front, ca genist, însă, cum-necum, a reuşit să şi-o facă suportabilă: “Eu am fost recrutat în 1942, mai târzâu ca ăilalţ’. Am ajuns la Stalingrad. Pă noi, ăştia nou-veniţ’, voiau să ne bage ca întăriri, printră voluntari. Era toamna spre iarnă aşa. Nu ne zâcea nimeni nimic despre cum mereau lucrurile cu frontu’. Am stat acolo pă poziţie săptămâni la rând, până am văzut neşte tancuri rusăşti cum treceau, cam la un kilometru distanţă, da’ fără să tragă. Mi-am dat sama că o să ne-ncercuiască. I-am zâs la sergent că ne trăbă lopeţi să ne facem adăposturi, că o să fim încercuiţi. M-am oferit să merg eu după lopeţi. Apăi dus am fost…”.

A mers apoi pe jos câteva zile, trecând pe la punctele de asistenţă medicală nemţeşti. Când a dat peste unul românesc, n-a mai scăpat fără să fie însemnat. “La punctul românesc, mi-or dat acolo vreo două conserve şi o pită. Mi-or zis unde e unitatea mea şi, când să ies, mi-or dat pă spate cu păcură. Nu mai puteam să merg de capu’ meu”.

Retragere pe caii cazacilor

Tot pe frontul sovietic a început o altă aventură a bravului soldat Biriş. “S-o rupt iară linia frontului. Maioru o zis «Biriş şi cu Sârbu, mergeţi să adunaţi linia de telefon de pe linia l» . Merem noi noaptea şi-i dăm cu bobina, zrr-zrr, zrr-zrr. Era pi la miezu’ nopţii. Adunăm ce adunăm, până când auzim ceva mai încolo soldaţi ruşi vorbind tare. I-am zâs atunci încet lu’ Sârbu “Las-o dracului de bobină şî hai!”. Am tulit-o! Ne-am întors… unitatea noastră nu mai era. În sat, legaţi de dârlogi la o casă, erau patru cai ai unor cazaci. S-or instalat deja-n casa aia să doarmă păstă noapte. Era o trupă de cercetaşi cazaci. I-am zâs lu’ Sârbu «No, doi cai îs ai noştri». O zâs că-s nebun. M-am dus încet – încet, am vorbit uşor cu căluţii, i-am dezlegat şi am întins-o amândoi călare”, povesteşte nea Constantin Biriş.

N-au trecut multe zile şi soldatul Biriş a fost din nou în pericol să devină prizonier al ruşilor. “Când am plecat, mi-o zis tata că, dacă pot, să mă las prizonier, dar tata nu ştia cum stă treaba cu colhozurile rusăşti. Eram vreo 3.000 adunaţ’ pă undeva pe la Siloschi, parcă. Or’ venit ruşii cu tancurile. Ofiţerii erau tăţ’ plecaţi să facă linia frontului. Ruşii erau numa’ cu două tancuri, dar noi n-aveam niciun ordin să le facem ceva. Ruşii ne-or făcut semn să ne culcăm la pământ. Mulţi s-or culcat. Io mi-am luat calu’ de dârlogi şi m-am tras mai către marginea grupului. Am văzut dup-aia un pârâu. M-am băgat cu calu’ pă apă şi dus am fost”.

Degerat, tratat cu apă rece

Când a fost lăsat la vatră, pentru Constantin Biriş (în centru) s-a organizat o masă mare, cât la o nuntă, din proviziile pe care el le-a economisit în magazie

A ajuns într-un sat, a intrat într-o casă de ucrainieni. S-a odihnit doar două ore. Tancurile ruseşti veneau din urmă trăgând întruna, după cum povesteşte bătrânul. Când s-a trezit, ruşii erau deja în sat, iar calul lui “împrumutat” de la cercetaşii cazaci dispăruse. “Fugeau nemţii care-ncotro. Ei erau cu maşinile, noi eram pă jos. M-am prins cu mâinile de oblonul unui camion cu nemţi. Aşa am mers vreo 20 de kilometri. Mi-or îngheţat mâinile ş-am căzut. În timp ce nemţii fugeau, nouă ni se dădeau ordine să dăm contraatac. Cine şi cu ce să mai dea contraatac, că eram vai de noi, tăţ’”, spune bătrânul. Rămas şi fără cal şi fără transport mecanizat, soldatul Biriş merge iarăşi pe jos. Trece peste un râu îngheţat şi cade în apă. Iese şi îngheaţă aproape instantaneu. Unui neamţ aflat în retragere i se face milă de el. Îl ia pe motocicleta lui şi-l duce până într-un sat, unde-l plasează unei familii de ruşi cu “ordinul” de a-l îngriji.

“Noroc că oamenii ăia erau obişnuiţi cu frigurile alea şi ştiau ce să-mi facă. M-or băgat într-o vadră plină cu apă rece. Dacă mă băgau în apă caldă, muream. M-or ţinut vreo patru zile cu borş cald. Dup-aia m-or îmbrăcat bine şi m-or dat drumu’ să plec”. De data asta, mulţumită ajutorului dat de motociclist, nu l-au mai prins ruşii din urmă, şi-a regăsit unitatea şi a ajuns cu bine, înapoi în România.

“Plictiseala” din Moldova

După retragere şi perioada de refacere, unitatea lui Constantin Biriş este trimisă la Podu Iloaiei. “Şase luni am stat acolo. Plictiseală maaare, domnule! Singura treabă o fost că am prins patru ruşi, copii de 18 ani, prizonieri. I-am ţinut cu mâncare câteva zile, dup-aia i-am predat. Plângeau ruşii să nu-i predau, da’ n-am avut ce le face”. Tăvălugul rusesc a ajuns şi aici însă. “Cred că era prin iunie sau iulie, nu mai ştiu. Aveam un ofiţer, unu’ Sechelaria, care umbla numa’ după grade. Tăt ne zicea: «Hai înapoi să dăm contraatac». Cu ce să dai domnule contraatac, că n-aveai cu ce?! Io îi ziceam că mai bine să ajungem să trecem podu păstă apă de la Roman, până nu-l dinamitează nemţii. Până la urmă, io mi-am luat căruţu’ de branduri (proiectile de mortier – n.r.), l-am pus la cal şi dus am fost. Lângă Roman, când să trecem podu păstă apa Siretului, mă pune dracu să mă bag în faţă. Am cam stricat un pic rânduiala acolo, la pod, eu cu calul şi căruţu’ meu. Mă pârăşte unu’ şi un maior zice «Încărcaţi-i căruţu’ cu branduri şi să rămână în urmă». M-am tras dup-aia mai în spate, am golit căruţu’, am făcut un ocol mare şi m-am întors. Până la urmă am trecut podu’ înainte să-l distrugă nemţii”.

Lăsat în urmă de unitatea lui, a intrat în Roman de unul singur. Oraşul era deja pustiu. “Prăvăliile erau deschise, da’ oameni ioc. Am luat haine şi mâncare. Am umplut căruţu’. Ies la şosea şi dau peste un consătean din Bobâlna, Gheorghe a lu’ Hoaba. Ne ortăcim şi merem mai departe amândoi. Pă drum mai găsim haine şi mâncare prin maşinile lăsate de nemţi. Normal c-am luat ce găseam mai bun.”

Afaceri pe vreme de război

Soldatul Biriş şi camaradul său Gheorghe a lu’ Hoaba au luat apoi calea Focşaniului. N-au mers pe drumul cel mare, ci pe ocolite, prin sate. Când să ajungă la Focşani, într-un sat, un bătrân le iese în cale şi-i avertizează să nu care cumva să intre în oraş, că-i iau ruşii şi-i trimit în lagăr. “Ce făceau ruşii: te luau, îţi ziceau că te trimit acasă, dar tot mereai cu trenu’ săptămâni în şir şi te trezeai în Siberia”, spune bătrânul. Nu au mai intrat în Focşani, dar în acelaşi sat apare un rus “mare cât muntele şi tare ca un bivol”, care le ia căruţul, îl răstoarnă, civilii sar pe haine şi pe mâncare, iar cei doi scapă doar după ce acceptă să-i dea rusului calul. Strânseseră însă bani frumoşi până atunci din hainele pe care apucaseră să le vândă. Mai aveau ascunse în haine şi câteva pacheţele de tutun, aşa că s-au hotărât să treacă munţii pe jos, până la Braşov, şi să ia de acolo trenul spre casă. S-au luat după o linie de curent şi-au tot mers. Până aproape de Braşov banii nu i-au ajutat mai deloc, însă tutunul da: “Am ajuns la o stână şi l-am rugat pe cioban să ne dea nişte brânză şi nişte mămăligă, că-l plătim. «Ce să fac io aici cu banii?», ne-ntreabă ciobanul. Dup-aia i-am dat nişte tutun. Când o văzut dohanu’, ne-o dat săracu’ la brânză şi la mămăligă de n-am putut noi duce”.

Calvarul de pe linia ferată forestieră

După două săptămâni de mers, cei doi ajung pe o vale. Constantin Biriş nu ştie nici acum ce vale era. Se întâlnesc cu alţi ostaşi români şi aşa începe altă păţanie. “Era o linie îngustă pentru transportul lemnului. Vagoanele coborau singure, numa’ trebuia să ştii traseu’, unde să frânezi şi cât să frânezi. Unu’ zice că ştie el cum să facă. Ne urcăm tăţi în vagoane şi, la o curbă pă un pod, pică toate vagoanele într-o râpă. Mulţi or murit atunci, da io cu Gheorghe n-am mai stat să numărăm. O fost groaznic. Pă ăi’ răniţi nu aveam cu ce să-i ajutăm. În spate nu puteam să-i ducem că abia ne mai duceam pă noi”. După alte câteva zile, ajung pe Valea Prahovei. Nemţii se retrăgeau iar, între timp, românii le deveniseră inamici. “Am trecut noaptea păstă vale, dar tăt ne-or simţit câinii lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am scăpat şi de data asta”, spune Biriş.

Cu hainele rupte, “făcute plimburi” – cum zice bătrânul, cei doi ajung într-un sat de lângă Braşov şi dau peste “bolta” unui evreu. “Îi cerem să ne dea ceva de mâncare. El zice că n-are. «Bă, vrei să stai bine pă scaunu’ ăla?» îi zic, «Adă nişte zamă ş-oţâră de vinars!». Vine el cu zama, cu vinarsu, după aia îi cer o cupă de vin. Iară zice că n-are, iară mă uit urât la el, da’ aduce şi vinu’. Când gătăm de mâncat şi de beut, scot 1.000 de lei şi îi dau. Vai de capu’ lui. Când o văzut banii nu mai ştia ce să ne mai dea, cum să ne mai îmbuneze”.

O “dezertare” pe săptămână

Până la Braşov n-a mai fost mult, iar drumul cu trenul spre casă a trecut la fel de repede. A stat doar o săptămână acasă. De frica jandarmilor s-a prezentat la unitatea de geniu din Lipova. După o vreme, aici, începuseră aproape săptămânal să se formeze coloane pentru ofensiva anti-germană din Ungaria. “Când se forma câte o coloană, când dezertam. Când se linişteau lucrurile, mă întorceam şi io la unitate. Am avut noroc cu o verişoară. Soţul ei era şeful postului de jandarmi din Zam. Acolo mă ascundeam, la ei acasă”. A devenit “sergent de zi” cu ajutorul unei minciuni. Când s-a întors la Lipova pentru prima dată s-a dat drept caporal, ca să scape de corvoadă. Când i-a venit rândul să fie lăsat la vatră, toată unitatea l-a ţinut minte. “Eu eram magazioner. Când aveau unii permisie, eu nu-i scoteam din porţie. Uite-aşa eram cu un plus bunicel în magazie. La final, când o venit vremea să plec eu, i-am arătat comandantului ce era în magazie. S-o crucit şi o zis: «No bun. Fă o masă mare». O fost mâncare ca la o nuntă”.

Constantin Biriş s-a întors acasă, la Bobâlna, s-a însurat cu drăguţa lui din tinereţe şi au avut doi copii. Acum se bucură şi de cei patru nepoţi ai lui, cărora le mai povesteşte frânturi din aventurile lui de război, cu totul altele decât cele pe care tinerii le văd prin filme. A muncit până la 52 de ani la CAP, apoi încă vreo 10, la secţia locală de drumuri. “Oho… îs ele multe de povestit, da’ nu mi le aduc aminte acuma pă toate. Oricum, Dumnezeu m-o iubit şi mi-o împlinit dorinţa mea ai mai mare: să scap din război fără să fiu nevoit să omor pă nimeni”, îşi încheie bătrânul povestea.