Anul fără sărbători e ca sufletul fără bucurii, iar zile fericite precum la ţară nu mai pomenesc orăşenii. Drept e că nici satul nu mai petrece ca acum un veac. Doar bătrânii mai cunosc povestea “aniversării” şi puţini îşi mai fac cu mâna lor produsele pentru eveniment. Fără sărbători, cred etnologii, zilele sunt mute, pentru că nu au nimic bun de spus… Unele s-au pierdut cu totul, altele devin încet… ţipătoare.
Indiferent de cât sunt de neputincioşi, bătrânii din mai multe sate hunedorene se încăpăţânează să păstreze tradiţiile din “Sâmbăta morţilor”
Sâmbătă, 9 martie 2012, de ziua morţilor, într-un sătuc cuprins între măgurile de pe Valea Mureşului, o localitate mică, de vreo 100 de fumuri, toţi se cunosc şi mai toţi sunt neamuri. Şi, cum îi stă bine satului românesc scăpat de tăvălugul comunist, puţini sunt cei rămaşi cu privirea curată, care nu iscă vrăjmăşii. Sărbătoarea porneşte fix la şapte dimineaţa, când prima vecină trece pragul “căşii” cu găletuţa cu apă şi un blid de “piştiri”, cum li se spune aici răciturilor. “Dumnezău să primească”, zice gazda în timp ce varsă apa din găleată într-o oală pregătită de cu seară. Aşa e obiceiul în această zi – oraşul îi spune “Sâmbăta morţilor”.
Ţăranii vorbesc de “moşii de iarnă”. Vecina se alege cu un coc pregătit cu noaptea-n cap de femeile casei: un soi de gogoaşă lăţită cât o palmă întinsă, pancovă în care se taie aluatul cu cuţitul ca să întruchipeze ochii şi gura mortului. Boţurile astea se fac numai de sufletul morţilor casei şi se împart celor ce aduc apă. Nici nu apucă vecina bine să plece, că în prag apare unul din beutorii satului. Clătinându-se sub povara cănţii de zece litri, bărbatul lungeşte braţul, îşi aşează greutatea pe masă şi îngaimă plin de aşteptări: “No? Ce primesc?” Cum bătrâna casei îşi face de lucru cu găleata, soţul nepoatei – trăit doar prin oraş – se caută de bani şi îi întinde zelos 10 lei. Nedumerit, bărbatul cu iz de rachiu clipeşte des, apucă banii, îi freacă în deştele murdare să simtă “adevărul” şi doar apoi îi strecoară în buzunarul adânc al nădragilor plini de noroi şi alte soiuri de pete. Întinde gâtul către podişor – acolo unde ştie el că gazda pune ţuica şi cere: “Un pahar, nu…?” “Nu mai capeţi beutură! Fina, mă-ta, ştie cum te făcuşi de dimineaţă?”, se oţărăşte bătrâna şi brusc bărbatul uită de rachiu, o taie pe uşă, dar îşi opreşte în prag silueta unduitoare şi tot mai vrea ceva: “Da’ nişte papuci de la mort, nu aveţi?”.
Bătrâna dă din cap, beutorul pleacă şi revine în câteva secunde întinzând găleata goală: “Nu-mi umpli şi mie asta de la robinet? Că mă duc şi peste drum…” Omului nu-i arde de respectarea tradiţiei, nu vrea pancove de sufletul mortului, îi arde doar gâtlejul care doreşte să ameţească cu vinars. Dacă nu l-a căpătat aici, mai se străduie şi la vecini, vorba ceea – speranţa moare ultima…
Obiceiuri creştineşti şi mai păgâne
Fete, femei în floarea vârstei, bătrâne şi chiar bărbaţi se plimbă toată dimineaţa purtând pe la neamuri apa de izvor şi plecând cu buzunarele sau şorturile încărcate de pancovele morţilor. În câteva ceasuri, aproape toate sufletele se mută la biserică, unde au dus de cu seară parastasele şi lista cu morţii ce trebuie pomeniţi. Părintele are ce citi, fiindcă fiecare îşi trece în această zi toţi morţii de care îşi aduce aminte – sunt de zece ori mai multe nume decât cruci de piatră în cimitir. Moşii şi strămoşii satului se îngropau prin grădini cu cruci de lemn, care s-au prăpădit sub vremuri şi nu mai ies la numărătoare…
Satul hunedorean este şi acum mult mai apropiat
de Dumnezeu decât oraşul
În altă casă, o muiere se poartă nervos – când să iasă pe poartă, beutorul îi trece praful legănând aceeaşi găleată cu apă luată, sigur, de la alt robinet: “Trăznească-te, tu acuma vii?”, se oţărăşte credincioasa cu braţele în şold: “N-o lasă moaşă, doară nu gată popa de slujit aşe iute!”, îşi ţine partea ameţitul. “Acuma trăbă să mă ung iară!”, pufneşte nana, scoţând boţurile din cuptor şi aşezând farfuria pe masă. “Da’ nu-mi dai ş-un vinars?”, bombăne îngrijorat bărbatul, aşezându-se nesigur pe laviţă, semn că are de gând să şadă.
“După ce că mă unsăi, trăbă să mă duc şi-n pivniţă după vinars! Dracu’ te-adusă la noi acuma, că pe altcineva nu văd!”, se tânguie gazda, plecând cu monopolul după ţuică. Ameţitul nu pleacă numai după ce dă pe gât şi al doilea pahar şi îşi vede din nou plină găleata cu apă… Şi colindul ţuicii pentru apă îl poartă pe uliţă cât îl ţin puterile: între timp, tot satul află cum tânărul de la oraş i-a dat 10 lei crezând că obiceiul e ca la colindul de Crăciun. Seara, o muiere coboară către casă de la neamuri şi, pe un rând de lemne stivuite în faţa căminului cultural sătesc, vede şapca unsuroasă a beutorului şi pe jos punga cu pancove: “Bată-l Dumnezău de nărod! Ăsta pică aci şi, când se sculă, îşi uită boţurile”, blastămă ardeleneşte femeia. Duminică dimineaţă, face un “jest” creştinesc şi îi bate în poartă să-i predea obiectele pierdute. După minute întregi de bubuieli în lemn, ameţitul deschide şi, cu ochii tulburi, priveşte boţurile morţilor şi întreabă fericit: “Asta-i sâmbăta cu apa…?”
Mâncare de suflet
“De sufletul morţilor, se trimit la casele sărace farfurii cu orez cu lapte, plăcinte cu brânză, colaci. Femeile care dau de pomană ştiu că “cine dă, lui îşi dă”, “cine face, lui îşi face”. Cea venită cu pomana zice: primeşte de sufletul lui cutare… Persoana care ia răspunde: bogdaproste, să fie primit!”, scrie etnologul Irina Nicolau. Sâmbata morţilor anunţă Paştele şi că urmează timpul împăcărilor, când neamurile şi vecinii îşi fac vizite şi îşi cer iertare pentru că se apropie Postul Mare şi este inutil să ţii postul dacă păstrezi duşmănii. Doar ţăranii bătrâni, dar nu şi fermierii, mai ştiu ce-i cu sărbătoarea asta. Noi, ceilalţi, îi vom desluşi de acum rostul din cărţile de etnologie: “Sâmbăta e ziua morţilor, după rânduielile religiunii creştine. În această zi, Mântuitorul Hristos, ucis de cu vineri, a stat toată ziua mort, pentru a învia duminică. Din această tradiţie şi din aprofundarea credinţelor antice, mitologiştii spun că morţii sunt duşi în imperiul Sfintei Sâmbete de către Sfânta Vineri, după cum amurgul (personificat prin Sf. Vineri) conduce în noapte (personificată prin Sf. Sâmbătă). Noaptea, în întuneric, ies strigoii şi toate duhurile rele; noaptea şi, prin urmare, Sf. Sâmbătă este stăpâna acestor duhuri”, notează cercetătorul Tudor Pamfile în volumul “Sărbătorile la români”.
Rare sunt gospodăriile în care se mai pot găsi ulcioare de lut, vechi de zeci de ani
Elena Niculiţă – Voronca a aflat de la oamenii vechi: “Pomană să faci toată săptămâna, dar dacă n-ai făcut sâmbăta, nu-i primit. Sâmbăta, cerul e deschis, atunci aşteaptă sufletele şi se uită, oare le-a trimes ceva de pe astă lume? Dacă nu le-a dat nimic se supără şi se roagă la sufletele celea, cărora li s-a dat d-acasă; acelea stau la masă, cu ceea ce li s-a dat dinainte […] Dacă nici sâmbăta viitoare nu capătă, atunci sufletul căruia i-i dator vine şi-l pişcă şi-i cere:
“Dă-mi ce-i al meu!” Sufletul plânge şi blestemă: “Să dea Dumnezeu pân la anul să vie şi ei aice, neamurele ce are, să vadă cum năcăjesc eu!”. Ţăranii cred că la morţi nu ajunge mâncarea, ci aburul bucatelor ce se dau de pomană: “Toate aceste lucruri care se duc spre a fi împărţite se numesc moşi. O gospodină duce moşi la toate neamurile şi toţi vecinii şi primeşte moşi iarăşi de la toţi aceştia”.
Către morţi, pe apa Sâmbetei
“…pentru ziua de moşi, gospodinele îşi au cumpărate fel de fel de vase, pe care le vor da de pomană […] Cofele se umplu cu apă de la puţ sau izvor. Când se umplu aceste cofe sau cofiţe, se lasă pe ghizdele sau colacul puţului o monedă de cinci ori zece bani, care se numeşte plata apei. Aceasta se face din pricină că acea apă a fost dobândită prin munca altora şi, neplătind-o, pomana n-ar fi primită, adică n-ar fi adevărată”, scrie Tudor Pamfile. Pentru cei din oraşe şi tineri, asemenea rânduieli sunt greu de înţeles. Obiceiul sâmbetei morţilor poartă în el elemente păgâne, de dinaintea creştinismului: “Drumul către cei răposaţi va fi prin imperiul Sf. Sâmbete, adecă în ziua Sâmbetei ne putem apropia de cei morţi. Sâmbăta se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor, care pomană poate să constea din mâncare, băutură, haine de purtat şi altele.
Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua Sâmbetei”, crede folcloristul Tudor Pamfile. Dibaci, ţăranul a găsit soluţii să trimită morţilor cele de folos: “Când nu se poate da cuiva un lucru de pomană, se aruncă acel lucru pe apă, apa Sâmbetei, care-l va duce şi-l va aşeza, după credinţa poporului, în locul cuvenit. […] se aruncă pe apă, spre a fi duse pe lumea cealaltă, a morţilor, prin mijlocirea apei Sâmbetei. Se ştie de toată lumea ce ar însemna blestemul acesta: «Du-te, duce-te-ai pe apa Sâmbetei!». Acum, când mare parte din tradiţii sunt deja pierdute şi veşnicia se mută încet de la sate pe paginile de Internet, rămâne în urma lor înţelepciunea unor veacuri apuse şi bunul simţ al ţăranului surprins în volumele etnologilor: «Cine dă, lui îşi dă, şi oricând vei da, vei găsi», zice românul; dar afară de aceasta, el are credinţă nestrămutată că ziua cea mai bună pentru dat este sâmbăta. Sâmbăta este ziua moşilor, a strămoşilor, când urmaşii sunt datori să-şi aducă aminte de dânşii şi să nu uite că şi cei de pe lumea cealaltă au nevoie de toate, întocmai ca şi cei ce încă mai trăiesc”, completează Tudor Pamfile. Mare păcat, cred cercetătorii precum Irina Nicolau, care arată cu vorbele către sufletele pustii ale aşezărilor urbane: “Pentru că ştiu prea puţin despre sărbători, pentru că nu le mai cunosc puterea şi pentru că sunt cuprinşi de un fel de sfială, oamenii le folosesc tot mai puţin. Dau puţin şi iau puţin. La urma urmelor, au ceea ce merită”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.