Postul, calea către Dumnezeu

“Dumnezeu, când l-a creat pe om, i-a spus să mănânce din toate, dar i-a poruncit ca doar de pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu se atingă. Deci, prima poruncă i-a fost porunca postului şi oamenii posteau pe atunci şi vorbeau cu Dumnezeu, dar cum? Cu Dumnezeu nu poţi vorbi oricum, vorbeşti prin rugăciune”. Aşa desluşesc preoţii de azi înţelesurile vechilor scrieri, cu îndemnul pentru credincioşi de a respecta postul, o cale de a merge către Dumnezeu şi de a găsi iubirea.

Pentru mulţi hunedoreni, mâncărurile de post sunt parcă şi mai apetisante decât cele obişnuite

“Pentru toţi, postul trebuie să fie un moment de reculegere, momentul în care realizăm că, atât timp cât avem nevoie de hrană pentru trup, avem nevoie şi de această hrană sufletească. Aceasta este reprezentată de Sfântul Aristie care ne spune că hrana sufletească este sfânta spovedanie, dar, ca să poţi ajunge la ea, hrana trebuie pregătită prin acest post.

Hrana duhovnicească este formată din jertfa pe care noi o aducem prin post, de cea adusă prin rugăciune, de hrana pe care noi o luăm constant de la Biserica lui Dumnezeu, adică Sfânta Eurastihie, trupul şi sângele lui Hristos fără de care sufletele noastre ar fi nişte suflete moarte”, povesteşte părintele Valentin Crainic. Era un cunoscut cântăreţ de muzică populară când a fost la mormântul sfânt, iar trăirile de acolo l-au îndreptat către preoţie. Acum slujeşte la Hărţăgani, în Ţara Moţilor, şi are planuri mari pentru credincioşii şi tradiţiile locului.

Lor le explică: “Avem foarte multe exemple despre cât de important este postul, Sfânta Scriptură şi sfinţii părinţi vorbesc foarte frumos, cu atât postul cel mare, al Paştelui, care este o pregătire pentru marea Sărbătoare a Învierii. Postul este timpul în care îţi dai seama că doar prin această comuniune cu Dumnezeu, prin fapte bune, de milostenie, prin împăcarea cu semenii noştri putem să ajungem cu adevărat să fim bineplăcuţi în faţa lui Dumnezeu, putem să trăim în nădejdea mântuirii şi, pentru cei care nu am urcat încă aceste trepte, poate găsi calea către Dumnezeu cel Adevărat, adică Iubire”.

“Aşa-i legea!”

Cum a lucrat la Centrul de Creaţie Populară, a cântat îmbrăcat în costum şi a ţinut să afle şi să înţeleagă tradiţiile vechi ale zonelor din judeţ, părintele Valentin Crainic ştie bine şi să explice înţelesul textelor sfinte, dar şi să respecte obiceiurile locurilor: “La sate, oamenii ţin mult la Dumnezeu şi la Biserică şi respectă acest post, sunt anumite tradiţii populare care se petrec în fiecare zonă. La mine, la Hărţăgani, unde slujesc de peste un an, femeile spală vasele în care s-a pregătit mâncare de dulce pentru ca mâncarea de post «să nu se înfrupte».

Pentru mulţi hunedoreni, mâncărurile de post sunt parcă şi mai apetisante decât cele obişnuite

Înainte asta se realiza cu leşie făcută cu cenuşă şi asta obţinută doar din anumite esenţe de lemn. Sunt şi tradiţii haioase, în zona pădurenilor, de exemplu, unde bărbaţii mergeau la bodega din sat şi cereau şapte pahare de vin. Ei ziceau că astfel spălau gura şi dinţii de carnea care le-ar fi rămas pe acolo. De marţi, gata şi cu alcoolul”. Mulţi se codesc înainte să apuce pe acest drum, iar experienţa unui tânăr precum profesorul şi pictorul Andrei Rosetti poate fi de ajutor: “Obiceiul să ţin postul îl am din studenţie, când l-am cunoscut pe părintele Teofil Părăianu, care, între cele cinci puţine lucruri pe care ni le cerea ca unor ucenici, trecea şi postul şi am încercat să mă deprind cu el. Părintele care venea dintr-un mediu şi ţărănesc şi intelectual ne-a spus simplu: «Aşa-i legea! Asta e!». Pe moment, mi-am zis să închid partea din mine care contestă totul şi mi-am propus să încerc să văd cum îmi este.

De atunci, m-am obişnuit cu postul, nu cu ceva excepţional făcut, ci cu măsura obişnuită a postului: prin mâncare şi prin încercarea de a limita cumva tot ce intră prin cele cinci simţuri ale noastre şi aici trec chiar şi informaţia pe care o las să intre în mine, pentru că zicea părintele «Să nu-ţi bagi gunoi în suflet!», prin muzica pe care o ascult, felul în care mă port cu ceilalţi. Ca fost rocker, cred că am şi depăşit un pic măsura, când, la început, împreună cu un grup de studenţi, eram mai aspri cu noi înşine, încercam să nu mâncăm nu ştiu câte zile şi lucrurile astea nu mi s-au prea potrivit”.

Fără de păcat

Pare simplu: preoţii cer cumpătare în toate – “Postul nu trebuie confundat cu dieta: cel mai bine este să ai un duhovnic bun care să te canalizeze şi să te îndrume, pentru că sunt câteva trepte. În momentul în care suntem certaţi cu cineva, trebuie să mergem şi să ne împăcăm, că altfel degeaba ţinem postul. Dacă tu nu ierţi pe cineva, nu poţi cere Domnului să-ţi ierte ţie păcatele. Apoi, trebuie ţinut postul şi cu rugăciune, se pot citi canoane de pocăinţă, acatiste, rugăciunile Sfântului Efrem Sirul. Este, de asemenea, foarte important în această perioadă să facem fapte de milostenie”, explică preotul hărţăganilor.

De fapt, până şi etnologii, cei care descifrează tainele vechi ale satelor, ştiu că postul înseamnă mult mai mult decât interdecţii alimentare şi sexuale: “E timp de plâns, de rugăciune şi de umilinţă. Ceasul bucuriilor s-a oprit de Lăsata Secului, când oamenii fac, de adio, o mare petrecere”, explică cercetătoarea Irina Nicolau, de la Muzeul Satului.

Etnograful Simion Florea Marian scrie în volumul “Sărbătorile la români”: “Poporul român este foarte scrupulos în privinţa ţinerii postului. Mai degrabă va comite o faptă rea, decât se va înfrupta în post. Cel ce se înfruptă, acela se spurcă, se pângăreşte şi numai în scaunul mărturisirii se poate curăţi de păcatul ce l-a comis prin înfruptare. Iar cel ce mănâncă anume de frupt sau de dulce în post nu numai că e considerat un călcător de lege şi prihănitor al aşezămintelor bisericeşti, ci e totodată privit şi ţinut mai rău decât un păgân sau un căpcăun care n-are lege”. Asta era odată, iar la legile aspre ale postului, ţăranul mai înfiera pe cei ce fac petrecere şi joacă în post, un păcat greu, pentru că vechii ţărani nu îndrăzneau nici a glumi sau, mai grav, a săruta pe cel drag.

Paştele, o treime de an

Fiecare obicei face parte dintr-un ritual cu înţelesul şi regulile lui: „Postul Paştelui are şapte trepte de spiritualitate şi, în calendarul ţăranului român, toate sunt puse cu rost. Cele şapte trepte încep cu «spolocania», adică spălatul vaselor, şi culminează cu Învierea Mântuitorului. Omul se pregăteşte spiritual pentru Paşte, dar cea mai importantă este Săptămâna Mare, când munca este pe sfârşite şi încep pregătirile mesei, hainelor şi atmosferei de sărbătoare”, spune Marcel Lapteş, autorul volumului „Timpul şi sărbătorile ţăranului român”. Şi nu e uşor să ţii acest post, căci numără Irina Nicolau: “Dacă faci o socoteală, Paştele creştinului ortodox practicant durează peste 100 de zile, mult mai multe decât un sfert din durata unui an.

Nu exagerez deloc – scrie Irina Nicolau – săptămâna dintre cele două Lăsaturi de Sec, Păresimile (adică Postul Mare), Săptămâna Patimilor şi Cincizecimea (perioada până la Rusalii) şi încă o săptămână până la Rusitori. […] În an, există patru posturi mari, urmate de câşlegi. Între posturi, omul mănâncă de vârstat, de frupt, de harţ. Aceste cuvinte ies discret din limbă şi se duc în ţara vorbelor care nu mai sunt”. În sufletul românului creştin sunt două sărbători mari după care se acordează timpul sufletului în fiecare an, fiecare diferită în felul ei, spune Irina Nicolau: “Locul firesc al Crăciunului era la capătul şirului de sărbători cu dată fixă. Şirul sărbătorilor cu dată mobilă trebuie să înceapă însă cu Paştele, punctul lor de origine”. Şi completează Marcel Lapteş: “Această mare sărbătoare (Paştele) trebuie să fie obligatoriu într-o duminică, după echinocţiul de primăvară şi după un ciclu de lună plină. La ortodocşi există şi o prescripţie suplimentară: niciodată nu cade odată cu Paştele evreiesc”. Dacă Paştele catolicilor se aşează între 22 martie şi 25 aprilie, cel ortodox poate “pica” şi în luna mai.

Printre bune şi prin rele

“Cu trecerea timpului mi s-a întărit ideea că între Paştele din sat şi cel de la oraş se cască o prăpastie. Altă prăpastie există între Paştele omului de la oraş care ţine post şi Paştele celui care nu ţine: primul este mai lung şi mai frumos”, scrie Irina Nicolau. Prea puţini mai ţin la oraşe “lunea vaselor” şi rar până şi la sate acestea mai sunt stropite cu agheasmă. Marcel Lapteş spune că prima luni “este începutul unei terapii gastronomice specifice: a şteviei, urzicilor, a grâului, orzului şi a altor plante, eliminându-se cu stricteţe alimentele pe bază de carne, grăsime, lapte şi ouă”. Urma “Marţea Încuiată”, ziua din care orice încălcare a postului nu mai era permisă şi încep o serie de zile dedicate unor divinităţi demonice: Marţea este a Sântoaderului, când apar caii săi, “centaurii românilor”, dar şi ielele, strigoii şi moroii.

Aceştia bântuiau ţinuturile mai bine de o săptămână. Caii pedepseau în special fetele prinse cosând la război sau cu acul, iar acestora “când vor îmbrăca hainele făcute în aceste zile, numite zile de piatră, vor fi trăzniţi, iar ogoarele vor fi bătute cu grindină şi de caii lui Sântoader care “zboară prin ceruri şi amestecă norii”, după cum a aflat etnologul hunedorean de la Baba Sanvina din satul Cioclovina. Miercurea este o zi a femeii, zi numită “Strâmba” sau “Frumoasa” şi deosebit de periculoasă pentru urmările lăsate asupra femeilor care nu respectă restricţiile de lucru. De exemplu, în satele din Munţii Orăştiei se spunea că femeile însărcinate nu au voie să lucreze pentru a nu face copii cu gura strâmbă şi picioarele întoarse.

Valentin Crainic a cunoscut tradiţiile populare hunedorene mai întâi ca interpret de folclor, iar acum le îmbină armonios cu credinţa ortodoxă, din postura de preot

Babele satelor le invocă şi acum în apărare pe Maica Domnului şi pe Sfânta Miercuri. Joia era ziua păsărilor care fac stricăciuni recoltelor, dar şi a viermilor, zi în care, de exemplu, copiilor li se interzicea să rostească “furnică”, în timp ce în alte sate, la moţi, bărbaţii şi copiii alungau ciorile din livezi. Vinerea era zi de foc, aşa că în curte resturile adunate se ardeau pentru a se arde şi energiile negative. La pădureni, este “vinerea ierburilor”, zi în care se preparau, din plante, leacuri pentru oi. Sâmbăta este ziua lui Sântoader, cel care: “Ţine pe dracul de grumaz şi îl bate peste cap să nu facă cele rele în gospodăriile din sat şi să nu dea la oi şi vaci”, povesteşte Petru Băluşe din Pui. Duminica este zi sfântă, când toţi merg la slujba religioasă cu colaci, care sunt sfinţiţi şi împărţiţi săracilor. În prima duminică a postului se mânca porumb fiert şi îndulcit şi fasole frecată cu ulei negru din seminţe de dovleac.

Postul şi etapele lui

Sfântul Ioan Casian vorbeşte despre extinderea postului trupesc şi la suflet: “Nu este suficientă abţinerea numai de la mâncare, dacă nu se va uni cu postul trupului şi sufletului, pentru că şi acesta, ca şi trupul, are mâncărurile lui vătămătoare, de care îngrăşându-se, se poate uşor rostogoli în prăpastia desfrâului chiar şi fără belşug de hrană. O astfel de hrană cu care dacă se hrăneşte sufletul şi se încalcă postul este defăimarea aproapelui. Şi mânia este tot o hrană rea pentru suflet şi invidia, la care se mai poate adăuga slava deşartă”. Cel mai mare post de peste an este cel al Paresimilor, al Paştilor, iar numele i s-ar fi dat după postul de 40 de zile ţinut de Isus Hristos, înainte de ieşirea la propovăduire.

Dacă la început, se postea o zi înainte de Înviere, iar alţii o săptămână, din veacul IV apar dovezi că postul se lungeşte la 40 de zile, apoi la şase săptămâni, pentru ca, în cele din urmă, să se fixeze la şapte săptămâni. Ultima numită “a Patimilor” este socotită ca un post sever, legat de Paştele Răstignirii. Ca grad de severitate, preoţii deosebesc mai multe feluri: ajunarea sau post total, care constă în abţinerea de la orice mâncare şi băutură; postul aspru, care se ţine cu mâncare uscată, precum pâine, seminţe, fructe uscate şi apă băută o singură dată pe zi, după ora 15; postul obişnuit, cu mâncăruri pregătite din alimente vegetale cu untdelemn şi chiar puţin vin şi dezlegarea de post sau postul uşor, unde este permisă consumarea de peşte şi se poate bea vin.

Părintele Valentin Crainic explică: “Cel mai important exemplu al postului îl avem în Mântuitorul Isus Hristos, care a postit 40 de zile, înainte de a-şi începe activitatea sa profetică. Esenţa postului este, de fapt, eliberarea de patimi, de acei demoni care se spune că ne conduc viaţa. Când o patimă sau un viciu ne conduce – precum mâncarea sau fumatul – nu mai suntem liberi din punct de vedere spiritual”.

Şi pictorii postesc, nu-i aşa?

Andrei Rosetti

“Exista o rânduială prevăzută în tratatul de pictură din Renaştere a lui Cellino Cellini, unde se spunea că, înainte de a picta, este bine să mănânci nişte fructe, adică se impunea o limită. Am înţeles că şi celebrul Dali, deşi nu se arată ca un mare postitor, îşi impunea nişte restricţii atunci când lucra. La fostul meu coleg de pictură, Părintele Pantelimon, am găsit în mănăstiri alt obicei. De exemplu, acum lucrăm la un iconostas pentru o biserică din Deva, iar el obişnuieşte, când pictează icoane, să nu mănânce, dar pictează doar în prima parte a zilei”, explică profesorul şi artistul plastic Andrei Rosetti (foto).

În tradiţia ortodoxă se consideră că iconarii nu sunt desenatori de imagini, ci pictori de suflete, iar mulţi erau pustnici “Şi se nevoiesc în tot felul de asceze care par greu de înţeles pentru omul modern – Avva Ghelasie mânca uneori doar un pumn de grâu sau orez la câteva zile”, scrie profesorul Sebastian Stânculescu, într-o revistă de profil. “Există o tradiţie în acest sens şi cred că în orice meserie, până la urmă, pentru a fi cu minte limpede şi a ajunge unde trebuie, este nevoie să te struneşti un pic. Cred că în acest sens e bună şi pilda muntelui, pentru că noi aici nu postim de unii singuri – suntem o echipă care trebuie să ştie ce scop are, să se apropie de pisc – de Dumnezeu – şi atunci faci eforturi: te uiţi în sus, dar trebuie să te uiţi şi la picioare, la cei mai jos decât tine, la cei din jur de-o seamă cu tine şi să te porţi frumos cu ei şi să nu uiţi unde vrei să ajungi”, notează bine Andrei Rosetti.

Un ultim sfat privitor la post luaţi-l din învăţătura Sfântului Vasile cel Mare: “Postul cel adevărat constă în reţinerea de la cele rele. Dezleagă toată legătura nedreptăţii, iartă aproapelui tău vătămările, dăruieşte lui datoriile. Tu nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău. Tu te reţii din vin, dar nu înfrânezi zburdările trupului. Tu nu mănânci până seara, dar petreci ziua cu procese”.