Noii muzicieni ai Hunedoarei: “trupa” Liţa

Familia Liţa: cinci copii, un singur salariu şi foarte multă ambiţie pentru a reuşi în viaţă. Mama este cea care aleargă după ei încoace şi încolo, în timp ce tatăl munceşte în străinătate, ca să-i întreţină şi să le facă un rost în viaţă. Mâinile lor alunecă repede pe clapele pianului şi mânuiesc cu măiestrie arcuşul pe corzile viorii sau ale violoncelului. Fără îndoială pentru Şcoala de Muzică din Hunedoara, familia Liţa este un mic fenomen.

Cum intri în clădirea şcolii de muzică, te întâmpină acordurile vesele ale unui pian. Un băieţel firav, de clasa a treia, apasă aproape în joacă clapele, făcând instrumentul să… cânte povestea “Micului negru”, de Debussy. Cântă relaxat de data asta, pentru că nu e în concurs, aşa că nu trebuie să dovedească nimic nimănui. Cântă, pur şi simplu, pentru că-i place. În câteva minute soseşte şi profesoara de violoncel, Camelia Iakab. Singura profesoară de violoncel din judeţ. Ea ştie povestea “trupei Liţa”, cum îi place să-i spună familiei care a făcut senzaţie în şcoala de muzică din Hunedoara.

Motivul? Toţi copiii, mai puţin mezina (care nu a împlinit încă doi ani, aşa că nu poate nici să ţină în mână şi nici să mânuiască un instrument), studiază la Şcoala de Muzică şi au adunat deja câteva zeci de premii la concursurile la care au participat: olimpiade şi întreceri de profil. Cu întrecerile de profil e mai greu, pentru că asta presupune destul de mulţi bani, prea mulţi pentru bugetul numeroasei familii. Aşa că micuţii “virtuozi” Liţa merg şi ei la concursurile la care pot: olimpiadele de interpretare instrumentală, concursul internaţional “Sigismund Toduţă” de la Deva, competiţia “Viva la Musica”, dar şi concursul “Hunedoara are talent”. “Ar mai fi, de exemplu, în viitorul apropiat, un concurs în Italia. Ar fi extraordinar să putem merge, dar ne-ar costa câteva sute de euro, aşa că este imposibil”, recunoaşte cu amărăciune profesoara Camelia Iakab. Spune că în Italia toată lumea studiază un instrument, însă… aşa… de amuzament, de plăcere. Nu se compară niciun pic “joaca” elevilor din Peninsulă cu munca micuţilor hunedoreni. Tocmai de aceea, Camelia Iakab adaugă că Dorothea Liţa ar avea şanse să câştige un premiu şi în Italia, dar şi în multe alte ţări. Asta însă dacă, doar dacă, ar avea banii necesari pentru a participa la concurs…

Modeşti, dar talentaţi

“Copiii familiei Liţa sunt foarte modeşti. Numai tata lucrează, ca şofer de TIR, dar nu asta vreau să scot în evidenţă. Ci faptul că sunt deosebit de talentaţi. Au un simţ muzical şi un simţ ritmic extraordinar! Dorothea… lucrez din clasa întâi cu ea şi va merge la Naţională (n.r Olimpiada de Muzică – faza pe ţară) pentru a doua oară. Şi anul trecut a fost la Naţională, la Ploieşti, şi a obţinut locul doi. Sperăm ca şi anul acesta la Cluj să obţină un premiu. Sora ei mai mare cu un an, Elisabeta, a ocupat şi ea locul întâi la olimpiada de muzică, deşi s-a simţit foarte rău… a venit cu injectabilul după ea. Daniel, băieţelul din clasa a treia, este foarte talentat. Foarte muzical şi cu o mare lejeritate când se exprimă.

De fapt, toţi copiii familiei Liţa sunt mai puţin tehnici. Eu am făcut şcoala la Cluj. Spre deosebire de Bucureşti, unde artiştii sunt extrem de tehnici, «toacă» tot şi formează, la un moment dat, roboţi… eu merg pe mâna Clujului. Pentru că, dacă nu ţi se ridică părul, dacă muzica artistului nu te emoţionează, atunci nu are niciun rost… Nu spun că elevii noştri nu au tehnică, pentru că execută nişte pasaje foarte dificile, dar ei merg mai mult pe muzicalitate, iar în momentul în care asculţi unul dintre aceşti copii şi închizi ochii, ai senzaţia… zici: «Dom’le, e un adult!». Pe când el e numai atâta!”, arată Camelia Iakab, indicând cu palma oprită în aer înălţimea unui singur metru. Într-adevăr, în sala festivă a Şcolii de Muzică din Hunedoara, copiii încântă publicul “de ocazie”. E drept, doar un profesionist ar putea să deosebească maniera de intrerpretare a micuţilor de muzica unui artist adevărat. Tocmai de asta, Camelia Iakab spune că aceşti copii ar putea avea un viitor strălucit. Cu o singură condiţie: să vrea să muncească. Mult.

Îl vor pe tata acasă

David, cel mai mic dintre muzicienii familiei Liţa, elev abia în clasa întâi, studiază pianul cu profesoara Adriana Cheţe. Astăzi el vorbeşte cel mai puţin. Poate mai… artist, mai… zăpăcit decât fraţii lui, a uitat că trebuia să se învoiască de la ora de religie, ca să vină cu toţii la şcoala de muzică. L-a certat mama, aşa că nu mai are chef să zâmbească. Nici în faţa aparatului de fotografiat, nici dacă îi vorbeşti, nici dacă încerci să îl încurajezi cu o vorbă bună şi o mângâiere. Interpretează o bucată la pian atât de serios şi e aşa de comic îmbufnat, încât aproape că te face să râzi. De altfel, toţi copiii familiei Liţa sunt, cumva, taciturni. Ori… timizi, cel puţin. De după o pereche de ochi cu irizări amestecate verzui-violete, Dorothea, artista de top a familiei, zâmbeşte şi mustăceşte mai tot timpul. Ea ar avea câte ceva de spus, cu siguranţă! Dar, în mod paradoxal, tocmai siguranţa îi lipseşte, aşa că – pentru a ajunge cu adevărat în sufletul acestor copii, trebuie să pui întrebările, dar să le oferi şi variante de răspuns.

În cele din urmă Eli (Elisabeta), care e şi cea mai mare, se dezgheaţă şi ne dezvăluie câteva dintre secretele familiei. “După ce terminăm orele, de la şcoală venim aici, la Şcoala de muzică, în fiecare zi a săptămânii, plus sâmbăta. Nu este uşor, pentru că noi învăţăm la Şcoala Generală Numărul 8, în cealaltă parte a oraşului. E destul de greu să ajungem la timp, aşa că, de cele mai multe ori, luăm un taxi. Altfel nici n-am avea cum, pentru că terminăm orele la două şi tot la două începem repetiţiile aici. Când e tata acasă – că e acasă câte o lună, iar alte trei pleacă la serviciu, în Suedia – ne mai aduce el la şcoală. Noi asta am vrea. Să fie tata alături de noi. Să nu mai trebuiască să plece pentru atâta vreme”, povesteşte Eli, violonista cu ochi migdalaţi şi o piele de porţelan.

Avertizaţi de Poliţie, invitaţi la Ateneu

De la apropiaţii familiei afli că, dacă nu are bani să le plătească micuţilor taxiul până la şcoala de muzică sau drumurile până la concursurile regionale, mama se împrumută. Niciun sacrificiu nu este prea mare. Însă problema numărul unu a copiilor-muzicieni ar fi… vecinul de bloc. “Noi trebuie să repetăm foarte mult şi vecinul se mai supără uneori. Încercăm să respectăm orele de linişte. Cu toate astea, o dată chiar a chemat Poliţia. Am primit avertisment atunci şi ni s-a spus că, dacă o să îl mai deranjăm vreodată şi sună iar la Poliţie, riscăm să luăm amendă. De asta venim zilnic la şcoală. Aici putem exersa în voie şi nu se supără nimeni. Sau, uneori, când chiar nu ne permite programul, coborâm la vecinul nostru şi îi cerem voie să ne lase să repetăm. Uneori acceptă, alteori nu…”, povesteşte aproape în şoaptă frumoasa Eli, de parcă ne-ar dezvălui o taină mare.

Care sunt compozitorii preferaţi ai copiilor? Păi… Mozart şi Bach sunt primii pe listă. Dacă-i întrebi ce şi-ar dori, dac-ar fi ca un vis al lor să li se împlinească, pur şi simplu micuţii familiei Liţa nu sunt în stare să răspundă. Pentru că nu ştiu. Pentru că, în modestia şi cuminţenia lor lor, copiii aceştia sunt convinşi că nu le lipseşte nimic. Eli, cea mai mare dintre fete (adolescenta studiază cu profesoara Verginica Bâltac), ştie, totuşi, că ea şi fraţii ei nu vor putea trăi niciodată o viaţa liberă şi fără griji de care se bucură majoritatea prietenilor şi colegilor. Pentru că, în dreptul copilăriei lor, au scris, benevol: “muncă şi sacrificii”. După ce Marin Cazacu, violoncelistul care a înfiinţat Festivalul Internaţional “Enescu şi muzica lumii”, a cunoscut-o pe Dorothea, a invitat-o să cânte la Ateneu.

“Am luat-o pe mămică şi ne-am dus cu trenul până la Bucureşti. A fost ca o excursie foarte frumoasă şi am fost cazaţi la o familie de violoncelişti. Marin Cazacu face asemenea surprize: pune ochii pe câte un copil talentat şi, când nu te aştepţi, te invită să cânţi. Eram atât de obosită, încât abia mă târam! Dar eu am un «defect»: niciodată nu spun omului «NU». Aşa că am participat la trei zile de repetiţii pe scena Ateneului, iar concertul a fost transmis pe TVR Cultural”, povesteşte profesoara Camelia Iakab.

“Facem artă. Nu am scos capul din minereu!”

La Şcoala de Muzică de la Hunedoara învaţă 82 de elevi de la toate şcolile din oraş, care vin să studieze un instrument. Concurenţa la admitere este considerabilă: în medie, şapte copii pe un loc. Şase profesori titulari se ocupă zilnic de copii, făcând în plus zeci de ore de voluntariat. Oficial, orarul şcolii de muzică cuprinde numai două ore de curs pe săptămână, însă profesoara Camelia Iakab spune că timpul din program este evident insuficient, în condiţiile în care ai nevoie de 15 minute numai ca să-ţi acordezi instrumentele. Mai ales în cazul orelor de orchestră. “Am reuşit să obţinem, în sfârşit, o singură asemenea oră de orchestră. Pentru copii este un lucru extraordinar. Asta înseamnă că ei pot să cânte într-o… echipă. Eu organizasem de mult o orchestră… «la negru», ca să zic aşa. Copiii veneau de plăcere, dar nu aveau ora trecută în orar. Aşa că m-am rugat la Inspectorat să-mi dea o oră de orchestră. Pentru copii era esenţial să ştie că vin la orchestră şi că primesc o notă. După ce am organizat o orchestră adevărată, din care fac parte 24 de copii, am ajuns să avem şi câte 11 concerte pe săptămână! Toată lumea vroia să mergem la ei, să cântăm: la televiziune, la biserici, la Facultatea de Inginerie, la Casa de Cultură… Ca să putem cânta, eu orchestrez toate piesele, adică le fac o reducţie şi le rescriu doar pentru vioară şi violoncel. Orchestra noastră e compusă din vioara întâi, vioara a doua, vioara a treia înlocuieşte viola, pe care noi nu o avem, şi violoncelul. Aşa, reuşesc să armonizez patru voci”, explică profesoara de muzică.

Una peste alta, Camelia Iakab este mulţumită. Asta pentru că elevii Şcolii de Muzică din Hunedoara au impresionat întotdeauna juriile, la concursurile la care au participat. “Se uita Clujul, Timişoara… măi, ia uite la ăştia! De parcă veneam de undeva… de pe altă planetă! Le-am arătat însă că şi la Hunedoara se poate face artă, şi muzică şi cultură. Să se vadă că suntem în stare de multe lucruri frumoase şi să schimbăm imaginea aceea de oameni care abia ce au scos capul din minereu!”.