Poetul ţipătului perfect

„În asemenea vremuri neprielnice pentru lirism, Daniel Dăian poartă cu el un univers poetic veritabil… Până când lumea literară îl va accepta în rândurile sale, mă simt obligat să comit operaţiunea ce ţine de jurnalistica literară, formulând o ştire extrem de simplă: Am întâlnit un poet!” Mi-aş fi dorit să scriu eu asta, dar Cornel Nistorescu a ţesut aceste rânduri înainte, dar după ce l-a (re)văzut pe poetul Daniel Dăian. Adevărat: sunt suficiente câteva rânduri, un schimb scurt de vorbe ca să îţi dai seama că ai în faţă un talent veritabil, un sculptor în limba română prea puţin cunoscut.

La fiece întâlnire, Daniel Dăian vine însoţit: ţine între palme pagini albe pe care ploaia harului său a lăsat picurii dalbi ai ţipetelor. Cărţile sale mustesc de… viaţă. La naştere, ursitoarele au fost blânde cu Daniel – i-au menit să creeze din haosul înconjurător cuvinte înşirate în sclipiri rotunde, precum sfera sau cercul, adică perfecte. Daniel Dăian şi-a lansat în februarie, la Deva, ultimul volum de poezie – “Ţipăt rotund”, aproape în anonimat. Şi totuşi, printre adevăraţii iubitori ai poeziei, tânărul poet nu este deloc necunoscut – versurile scrise bine, alb, cu nerv şi talent au primit imediat “like” din partea devoratorilor de literatură. Însă, cumva, lumea “bună” a poeţilor hunedoreni l-a izolat, de parcă ei, “cunoscuţii şi prea publicaţii”, s-ar simţi încolţiţi de fiara asta nouă şi tânără, cu plete şi brăţări groase de piele, care visează poezie noaptea şi se trezeşte cu versuri picurând pe hârtie.

“La mine, cuvintele vin. Pur şi simplu. Plouă”, zice misterios Daniel, aruncându-şi degetele în forma şuvoaielor unei arteziene. Şi reia: “… mi s-a întâmplat chiar să fiu la volan şi să trag pe dreapta pentru a-mi nota gândul. Eu scriu noaptea. În general, poezia vine, când vine, din toate părţile şi nu pot spune că am la o anumită oră un moment creativ, dar cel mai frumos este atunci când sunt într-un bar foarte aglomerat, cu foarte multe ţipete, zbierete, tipic… pătrate. Acolo scriu cel mai bine – gălăgia este aliatul meu cel mai bun. Serios…”, explică poetul ochilor rotunzi care îl ascultă: “Asta pleacă din intimul fiecăruia, din adâncul meu. Eu, de exemplu, pe munte, într-o tăcere absolută nu aş putea să scriu versuri. Nimic”.

“Scriitor cu stofă”

“Rădăcinile mele nu au crescut niciodată în lumină, deoarece nu aveau ochii înfloriţi cum trebuie. Erau mai mult înăuntrul pământului cu mâinile începute. Descifrau verdele. Şi ascultau cum pleacă oamenii. Unul lângă celălalt”. Aşa vede Daniel “Plecăciunea unui arbore”. Rupt din sufletul lumii de sus, pentru sufletele celor din lumea de jos. Secolul etern, către secolul XXl… “Nu e vreme de poezie, cum nu-i vreme de inchiziţie. România lasă prea puţin spaţiu pentru visare şi metaforă. Iată de ce o întâlnire cu un univers poetic e la fel de şocantă ca şi aceea cu o pasăre dispărută din preistorie sau cu un animal ce s-a rătăcit din viitorime”, scria, în iarna lui 2006, ziaristul Cornel Nistorescu. Daniel recunoaşte undeva în şoaptă că îi datorează mult acestei lumi în veşnică zbatere – viaţa îi iscă aceste ţipete care nasc volume.

“Ţipătul Rotund” nu este marcă înregistrată – este vorba de natura mea interioară, fiecare poet are “ţiparea” lui proprie şi personală, iar al meu… Sper să fie rotund, dar când mă gândesc la câte colţuri are poezia asta, e mai greu un pic. Eu cred că rotunjimea, adică perfecţiunea o atingi odată cu vârsta poetica, dacă o atingi vreodată pentru că poeţii sunt într-o permanentă căutare de sine. Eu unul cel puţin toată viaţa o să mă caut”, îşi promite Daniel. Doar în lumea asta este el însuşi şi încetează să fie copilul doctorului Dăian de la Deva. “Primesc zilele în mine/ şi îmi acopăr pieptul cu sânul tău / Sunt viu în braţele tale de femeie tânără / cu toate degetele întinse până în măduva sângelui”.

Prieteni de vers şi sfat

Pentru Daniel Dăian este al treilea volum de poezie şi până acum poetul a reuşit să trezească interesul cititorilor din ţară, dar şi al criticii de specialitate. “Am scris la şapte ani un poem în ora de matematică, o ţin minte foarte bine, pentru că am fost urecheat exemplar pentru îndrăzneala aceasta şi chiar pus la colţ. Atunci a fost prima dată când am scris versuri, dar, efectiv, am scris o poezie în jurul vârstei de 16 ani, când eram în liceu şi atunci am câştigat un premiu naţional al regretatului Mircea Sîntimbreanu”, spune poetul. Acum nu îi mai place ce a scris atunci, iar acum, când este la al treilea volum de poezie, ştie că aceste cărţi ale sale diferă mult una de cealaltă: “Absolut! Este o schimbare radicală a poeziei. Sincer, dacă iau primul volum şi mă uit peste el am o stare de rău – nu-mi vine să cred că eu am putut scrie aşa ceva. Nu aş mai scrie aşa. Doamne fereşte! În fiecare volum este o evoluţie şi cred că se simte”.

La lansarea din Deva, i-a fost alături şi Teo, cel care încântă cu chitara sa întreg oraşul, unul dintre puţinii trubaduri pe care îi mai are România. Nici lui nu i-au plăcut primele versuri ale tânărului: “M-am uitat peste poeme, bineînţeles, şi i-am spus “Daniel, astea nu sunt poezii! Astea sunt versuri dedicate iubitei… aşa prin glosare, prin oracole, le poţi da, dar poezie nu este. Mai încearcă, mai citeşte, mai vezi şi tu la alţii. Şi, după un an de zile a venit cu poezie adevărată. M-a surprins”. Teo deschide ochii mari şi clipeşte: “Mi-a spus: “Am plâns două nopţi din cauza ta, ticălosule, dar atât m-ai întărâtat că m-am pus pe scris”. Şi eu citesc şi zic: “Da, acuma, da! Acuma poţi să mergi mai departe!” Şi uite la el”, zice Teo, aşezând o palmă pe umărul, acum de nădejde, al unui poet plecat spre desăvârşire: “Al câtelea volum este?… A treia carte de poeme: minunat, minunat, minunat!”, aplaudă cu vorbe Teo, pe numele oficial Emanoil Constantin. Şi cum să nu-ţi placă DD: “Dimineaţa devreme sprijin aerul să nu se prăbuşească / sub greutatea păsărilor / îmi caut mâinile pierdute în alte mâini / gândesc sfârşitul culorii din obrazul tău / şi eliberez la sfârşitul cărţii / rămăşiţele / dintr-o balerină nelocuită / mă numesc doi”.

…şi din nou, Nistorescu

“Prima dată m-am dus la dânsul cu nişte poeme – mi-a spus foarte franc, foarte citeţ: “Mă băiete, eu îţi recomand să te apuci de zidărit, mai muţi o cărămidă, mai alta, dar de poezie să te laşi! Lasă poezia pentru altcineva” Şi eu… am fost şocat şi mi-au trebuit zece ani ca să ne întâlnim încă o dată şi să-i mai arăt încă o dată poezia. Şi el… mi-a scris atunci prefaţa la a doua carte. Cu totul altceva şi, uimitor, nu şi-a retras aceste ultime cuvinte”, glumeşte poetul.

Există o explicaţie, ne dumireşte poetul: “În aceşti ani am avut un mic avantaj – am avut un mentor în persoana profesorului Gabriel Petric din Orăştie, care la rândul lui a fost ucenic al lui Noica, el m-a iniţiat un pic în filosofie şi poezie. E vorba de o muncă imensă, trebuie să citeşti enorm ca să-ţi formezi limbajul şi apoi – scriitură, scriitură, scriitură!” Savuraţi şi voi: “Pe cel mai bun prieten al meu / l-am inventat ca pe o zi oarecare / rătăcită într-un pahar gol / apoi/ i-am deschis venele / cu tăcerea ascuţită a unui roi de cerbi / şi i-am băut urletul / până la ultima picătură”, “ţipă” Daniel Dăian într-un “Poem cu inimă”. Are nevoie de oameni ca să-i stârnească sclipirea.

“Poezia mea este foarte umană. Eu am contact direct cu oamenii, poate de aceea este “foarte ţipată”, este “ţipare”. În munţi, mă simt ca-ntr-o biserică. De asta mă duc în munţi, să mă relaxez – nu aud nimic. Eu, ca să aud ţipătul vieţii, am nevoie de oameni. Oamenii sunt o sursă de inspiraţie. La mine plouă efectiv cu cuvinte, e ca o ploaie torenţială, e ca un puzzle imens din care iau asta sau ailaltă şi aşa fac un poem. Problema este că inclusiv noaptea mă trezesc scriind, trebuie să scriu că altfel uit. Eu, de exemplu, nu-mi reţin poeziile sub nicio formă, dacă îmi iei cartea, nu pot recita nimic. De fapt, nici nu-mi încarc mintea cu aşa ceva, ar fi chiar culmea. Parcă visez versurile şi mă trezesc brusc că simt nevoia să scriu. Nu ştiu niciodată când vine ploaia, dar o aştept…”

“Într-un stol de oameni tineri…”

Pe Daniel Dăian îl găsiţi mereu viu pe aproaperotund.blogspot.com : “Atunci când postez poeziile pe Internet, gata, s-a terminat cu intimitatea. Îţi pui sufletul pe tavă, pe Internet, pe hârtie şi, dacă mă gândesc bine, şi sub masă este puţină poezie”. La lansare, alături de el, este o prietenă, Ana Maria Dragomir, care ne vorbeşte despre poezia sa cu tonul obişnuit să predea româna la liceu: “”Ţipătul rotund” îşi alcătuieşte conturul, sprijinit pe câteva coordonate obsesive, picurate ici-colo în miezul poemelor. (…) Ipostazele feminităţii din inima “Ţipătului…” sunt, de asemenea, duale. Femeia-mamă este elogiată, plasată în primordial, sânul şi pântecul matern reprezintă salvarea sinelui, obsesia reîntoarcerii în ante-naşterea “pretendentului la viaţă”, fiind prezentă pretutindeni şi frângându-se odată cu primele secunde de viaţă, trăite prin prelingerea laptelui matern. Femeia-iubită însă este plastic surprinsă, mereu, sub incidenţa iubirii celei dintâi, care poartă numele Ioana. Împreună cu ea, poetul “confecţiona simţuri” şi gusta liniştea”.

Daniel Dăian a fost şi el profesor, unul de istorie, şi, unde a predat el, elevii se recunosc după plete. A renunţat – nu îi place în sistem, nu îi plac şefii şi “Prefer să spun că sunt scriitor, decât să spun că sunt profesor, pentru că munca asta în România nu este deloc răsplătită. Cât am predat, eu am predat istorie. Am încercat să le predau istoria într-un alt fel, nu cea scrisă în manuale: nu iei manualul şi începi să dictezi sau scrii pe tablă – pur şi simplu, am predat istoria excentrică şi am iniţiat şi multe cluburi de lectură şi pe parte de filosofie şi pe parte de poezie şi am găsit câteva talente extraordinare. Dar m-am retras totuşi”.

Nu stă, scrie: Daniel Dăian este colaborator al mai multor reviste literare, pregăteşte o piesă de teatru – “Ultimul Dumnezeu” şi un nou volum de versuri: “De această carte “Ţipătul rotund” sunt foarte mândru şi urmează “Jurnalul celor 44 de minute de când sunt viu” care este… şi mai şi! “Ţipătul rotund” a ieşit în doi ani, dar lucrez la o piesă de teatru de patru ani. Şi e uimitor că sunt 36 de pagini, scrise în patru ani, cu tăieturi, cu corecturi, are ascunzişuri piesa asta. Am vorbit cu Florin Piersic Jr. şi mi-a spus că nu am nicio şansă ca ea să se joace în România. Şansa piesei este să facă vâlvă în străinătate şi doar apoi o să fie preluată şi de teatrele din ţară. E o poveste întreagă…”. Va pleca în vară în Irlanda, o ţară gata să-l angajeze ca … scriitor.