“La cafea …” cu pitonul, poneiul şi dresorii

“Bună dimineaţa… unde sunteţi? Eu mă uit după voi…”, zic un pic îngrijorată cu telefonul la ureche şi ochii la ceas. Privesc afară, pe stradă, şi răspunsul sârbului Arkan vine scurt “… încercaţi pe YouTube!” . Ştiu că îi place să glumească, dar nu sunt sigură că o face şi de această dată – trebuia să fie deja în studioul matinalului cu tot cu piton şi ponei. “Gladiatorul” Arkan de la Circus America Vargas mă sună peste două – trei minute şi cântă vesel: “Vine, vine primăvara… Coborâţi să ne ajutaţi”.

Este vineri, 22 martie şi e trecut de 7, ora când matinalul Antenei 1 Deva intră în emisie. Sus, la etajul V, e mai multă îngrijorare decât forfotă. “Dacă nu vin”, se întreabă prezentatoarea, Anca, de… “La cafea cu Anca”. “Vinnnn!”, ţip fericită şi o tai cu liftul la parter, cu colegul Traian, care are sarcina de a filma totul, un soi de “making off”. Afară a început să ningă şi e un frig cumplit. Facem cu mâna maşinii cu remorcă – a fost o aventură întreagă să facem rost de utilajul ăsta, joi seara, în grabă – şi cei de la circ parchează în grabă. Din remorcă, poneiul ne priveşte curios, la fel ca şirul de oamenii care se holbează de pe scările clădirii Cepromin.

Un îngrijitor intră şi îl scoate de căpăstru pe cel mai mic ponei din România, lumea se opreşte în stradă mirată şi animăluţul tropăie rapid din copituţe pe scările din marmură. Chemăm liftul şi ne străduim să-i găsim un loc bun – în diagonală. Chem al doilea lift, pentru al doilea invitat al matinalului, care vine ţinut anevoie de doi circari, învelit în plapuma care-i “ţine de frig”. Când aud că e un şarpe de şase metri, trecătorii eliberează rapid holul clădirii, abandonându-şi cafelele. Sus, în platou, poneiul pitic se acomodează rapid, încurajat de morcovii şi merele aduse de acasă special pentru el.

Toţi “anteniştii” oftează când capetele plapumei eliberează pitonul, care lunecă vitejeşte tocmai sub măsuţa invitaţilor. Să nu înţelegeţi greşit: vreau să spun că partea din faţă e în decorul matinalului, în timp ce coada a rămas în partea cealaltă, de unde se transmite emisiunea “Ora exactă”… Arkan şi îngrijitorii nu-i au treaba, Roberto scoate nişte măciulii argintate şi începe să jongleze, iar acrobatul Igor trage dintr-un sac costumul de “omidă”. Ei se simt la noi ca acasă, noi nu prea…

“Asta-i puţin periculos!”

E şi un sfert, am intrat în direct: “3, 2, 1, live!” rosteşte omul din montaj, singurul neafectat de invitaţii care mişună prin platou. Arkan îi prezintă: “El este Rambo, un ponei pitic, cel mai mic din România şi el, el este Ka, prietenul meu de-o viaţă, un piton tigrat constrictor, de mai bine de cinci metri şi 60 şi ceva de kilograme”. De obicei morocănos şi leneş, Ka prinde viaţă sub căldura reflectoarelor de aproape 2000 de waţi şi începe să lunece în spaţiu: “Îi place aici”, vine constatarea Ancăi către Arkan: “Da, e cald, el are nevoie de căldură şi, dacă se simte bine, putem să-l lăsăm aicea, dacă-i place locul”.

Sunt animale sălbatice, într-un fel “îmblânzite”, dar Arkan te sfătuieşte în felul lui să ai grijă la ele: “Tot sălbatice rămân, instinctul nu şi-l pierd”. Arkan lucrează de ani de zile cu Ka, în timp ce vărul lui, Roberto Vargas, proprietarul circului, îl prezintă pe Rambo: “El lucrează la noi cu un pur sânge arab… Ioi, aaa! Asta-i puţin periculos!”, zice el, în timp ce Arkan sare de pe canapea şi se aşează ferm, făcând zid, între cele două animale: chiar dacă poneiul şi pitonul sunt la Circul Americano Vargas de ani de zile, nu înseamnă că se şi înţeleg foarte bine. Nu o dată, în timpul emisiei, dresorii au sărit pentru ca să nu se rănească reciproc: şarpele trebuia ferit de copitele poneiului, iar acesta trebuia ţinut la depărtare pentru a nu stârni pofta lui Ka. Este un şarpe periculos şi atunci când “acţionează” sare metri întregi, chiar dacă pare greoi.

“Ka se răsfaţă cu pulpe de pui sau jumătăţi de pasăre, dar înainte carnea se dă cu păr de la ceva animal, pentru că aceşti pitoni muşcă, aşa sunt ei nativ! Îi pui pe jos carnea “condimentată”, şi el sare, ia puiul şi-l înghite”, povesteşte Arkan şi operatorul de la camera fixă, Neluţu, înghite în gol. Finalul emisiunii l-a prins cocoţat pe o masă, în timp ce Ka urca curios pe trepiedul camerei. Cu poneiul Rambo, explică Roberto, e mai uşor: fân, lucernă, mere, morcovi şi, mai ales, zahăr. Chiar şi de la plic!

Live, cu Rambo şi, mai ales, cu Ka

Totul pare că e bine, Rambo molfăie zgomotos la mere, roade morcovi şi se lasă ciugiulit la greu de toţi din echipa matinalului. “El e cea mai mică rasă de ponei şi e singurul de felul ăsta din România, are 10 ani, deşi ai putea jura că e mic, de fapt, e doar un pitic în floarea vârstei. Trebuie să lucrezi cu el în fiecare zi cel puţin jumătate de oră şi durează vreo doi – trei ani să-l dresezi pentru arenă. Rolul lui este să treacă pe sub caii de talie normală”, explică Roberto, dresorul lui Rambo.

În faţa camerelor, Anca îşi ţine la poveşti invitaţii – Arkan ştie bine româneşte şi e cel mai volubil: “În fiecare an venim cu un spectacol nou, asta înseamnă numere speciale, dresurile şi costumele schimbate – în spectacol, anul acesta, avem gladiatori, trapezişti, animale exotice, clovni… Suntem un circ cu tradiţie, care, în fiecare an, schimbă programul, adică reînnoim mai bine de jumătate din spectacol, iar, la restul, schimbăm scenografia. De exemplu, acum mai păstrăm doar vreo două numere din cele de anul trecut”. Roberto aprobă şi Anca se simte încurajată: “Aveţi numere pentru toate vârstele, pentru copii, pentru adulţi…”.

Brusc, înţepeneşte şi spune cu o voce care doar pare calmă: “Vine la mine… Ce mă fac acum?”. Toţi o privim: “Nu vreau să vină la mine, totuşi… Nu mi-e foarte frică, dar… nu ştiu ce să mai zic”. Arkan apucă pitonul şi îl ceartă în sârbeşte: “Ne, ne, ne…”. Pentru că el lucrează cu pitonul de şapte-opt ani, Arkan pune braţul de gladiator pe el şi trage de mijlocul muşchiulos al şarpelui care, cu câteva unduiri, îi scapă însă printre degete. “Nu vreau, pe cuvânt!“, se tânguie Anca pe un ton… potolit, atât cât îi mai permite politeţea de gazdă cu experienţă. Cu toţi anii de direct în spate, e pentru prima dată când un piton îi trece peste cizme şi, ca să-l poată scoate din “zona de frică”, Arkan se lasă pe genunchi şi, împreună cu acrobatul Igor, trage cu nădejde de Ka, care pare să le alunece fără niciun fel de problemă.

“Nu că-i place, e clar, îi place, vine înapoi, va trebui să mă obişnuiesc, că mai avem câteva minute bune de petrecut împreună”, repetă Anca, dar, brusc, şarpele simte nevoia să cerceteze zona din jur şi se unduie, nu către prezentatoare, ci în jurul canapelei roz-bombom. Arkan se decide să-l recupereze dintre cablurile electrice, îşi înfăşoară pe după braţ trupul pitonului şi îl târâie cu putere după el, în timp ce vorbeşte calm despre favoriţii copiilor de la circ: “Cei mai mulţi iubesc clovnul, alţii sunt atraşi de acrobaţi, nu sunt la fel – sunt copii care văd animalele şi fug, alţii izbucnesc în plâns, alţii chiuie de bucurie. E diferit”, zice sârbul, pipăind cu palma botul şarpelui: “Animalul te simte, îţi cunoaşte mirosul, vocea… Şerpii nu văd şi nici nu aud bine. Ka simte prin vibraţie”.

Viaţă grea, dar frumoasă

“Numele circului, “Americano”, l-au dat străbunicii mei şi, de atunci, s-a folosit tot timpul. Acum, i-am adăugat şi numele nostru şi ne numim “Circus Americano Vargas”. Este circul nostru, ceea ce iubim noi”, explică mândru Roberto Vargas, proprietarul circului. Nu ştie altă viaţă: “Unii dintre noi am făcut asta dintotdeauna. Eu m-am născut şi am crescut în circ şi la fel, copiii mei, precum străbunicii, de două sute şi ceva de ani, e tradiţie”. Spune adevărul – cu o zi înainte am vizitat circul şi Roberto ne-a dus în rulota familiei – foarte curată, luxoasă chiar, un loc “zece în unu”, unde mama sa gătea mâncare cu fasole în bucătărie, soţia sa aranja dormitorul, iar doi copii, dintre care o micuţă de opt luni, se uitau în living la desene animate la televizor.

Baia rulotei e o minunăţie… Arkan Vargas are şi el rulota lui, este căsătorit cu o româncă pe care a luat-o de la Circul Globus şi au împreună un băiat: Arkan a ajuns în circ doar din 1994. “Nu mă prea gândesc să plec înapoi, în altă direcţie. Ciudat e că, de pe la trei ani, mă agăţam prin casă de toate, luam curele de piele, le prindeam pe tavan şi ziceam: “Eu o să fac circ, o să fiu circar” şi, uite-mă, până la urmă, în direcţia asta m-a dus viaţa”, adaugă Arkan. Peste tot, la “Circus Americano Vargas”, dai peste familii – la fel e şi cu acrobatul Igor: “E mai uşor aşa, în familie, noi cum suntem majoritatea timpului plecaţi, ar fi foarte greu să-ţi iei soţie din alt domeniu, aşa, fiind aici şi lucrând împreună, e frumos”. Igor lucrează numărul cu “Omida”, lucrează la trapez şi soţia face funie în balans: “El e acrobatul de sus”, anunţă Roberto şi Arkan este gladiator: “se luptă şi se muşcă cu leii”, se mândreşte Roberto şi sârbul încuviinţează cu un mare zâmbet pe faţă: “Daa, într-un spectacol, când unul s-a uitat urât, l-am muşcat un pic de nas.

Sălbăticia se transmite şi, cu animalele, nu trebuie să fii foarte moale. Cel puţin cu leii, nu există pas înapoi, nu există frică, în clipa în care ţi-e frică, nu mai are sens să dresezi”. Nu îi preocupă doar stăpânirea animalelor, ci şi strategia de “captare” a publicului, dezvăluie Arkan: “Păstrăm numerele din familie, să zic aşa – orice circ are un patron: Roberto este proprietarul circului, eu sunt vărul lui, noi suntem cei care rămânem permament. Suntem o familie, restul artiştilor se schimbă periodic: este vorba de imaginea circului, nu îţi poţi permite să oferi publicului acelaşi lucru, de câte ori te poţi uita la acelaşi film, oricât ar fi el de bun? Oamenii ştiu deja că aducem noutăţi în fiecare an şi ţinem ştacheta sus, pentru că nu vrem să coborâm nivelul spectacolului. E greu, dar trebuie!”

Cu pitonul drept eşarfă

Două ore te simţi bine la ei – oferă adrenalină, distracţie, emoţie şi spectacole reuşite cu animale exotice, lucru care depinde şi de anotimp: “Imediat ce se încălzeşte, ajunge şi girafa, plus alte două numere din Germania, care nu merg pe vremea asta de primăvară rece. Animalele, ca şi dresorii sau jonglerii, vin pe contract, te duci în Germania, faci contract cu ei şi iarna pleacă acasă. Chiar şi noi ne ducem animalele exotice la iernat, ori în Ungaria, ori în Serbia, la adăpost. Noi iarna stăm, dacă nu se întâmplă cumva să vină un om de afaceri şi să zică: “Tot spectacolul ăsta îl vreau în Dubai”, cum mai am păţit de am plecat acolo, ori prin Austria sau Germania”, explică Roberto din ascunzişurile meseriei.

În circ, nimic nu stă, totul se transformă: “Eu am început cu acrobaţii, am făcut jonglerii, acum dresez animale. Fiecare după cum se simte…”, zice Roberto Vargas. Ei fac circ, dar talentul, statura, chiar şi vârsta le condiţionează alegerea: “Pentru mine, cu talia mea – zice Arkan, strângându-şi “talia” revărsată peste curea – este un pic mai greu să fiu acrobat, pentru asta trebuie să fii suplu, precum Igor. Fiecare dintre noi a făcut la un moment dat altceva, fiecare dintre noi schimbă numărul. De exemplu, Igor, care face acrobaţii, vrea – nu vrea, trebuie să schimbe numărul, doar îmbătrâneşte şi el. Iar Igor este bun şi la comedie.

Şi Roby înainte a făcut acrobaţie la trapez, la plasă elastică, eu am început cu comedie, am lucrat ca clovn, am trecut la reptile şi apoi am încercat la lei”. Sârbul vorbeşte cu pasiune despre carnivorele acelea – de cum te apropii de cuşcă, leul Porthos se învârte furios, culcă urechile şi mârâie, stârnind toţi câinii circului, plus comunitarii din parcarea hypermarketului devean. Sunt în formaţie completă, “muşchetarii” lui Dumas, numai că nu au săbii, ci dinţi ascuţiţi cu care te ameninţă la cea mai mică mişcare – după înfăţişare ai crede că sunt leoaice: “Nu, sunt lei, de asta sunt atât de mari, dar le-a căzut coama după ce i-au castrat”. Acolo este lumea lui: “Mă regăsesc cel mai bine în cuşca cu lei, cele câteva minute petrecute acolo sunt de neexplicat, poate că e la fel ca la paraşutişti, momentul în care plutesc în aer. Şi dacă am febră, ori sunt bolnav şi intru la manej, mă simt altcumva, dispare tot…”.

Suntem fascinaţi de pasiunea cu care vorbeşte, dar Roberto îi întrerupe şăgalnic discursul şi o provoacă pe Anca: “Trebuie făcut proba, vii?”, Arkan intră în joc: “Anunţăm acum, în premieră, un spectacol care poate fi văzut doar o dată, Anca cu leii, vine lumea la spectacol, intri şi ei te mănâncă… Eu sunt un pic mai excentric, pentru mine, toată viaţa este ca o comedie”. Derutată, Anca mai reuşeşte să zică: “Şi ai vrea să accept acum, în direct?”. Impresionaţi de sinceritate, sârbii schimbă oferta şi îi oferă un loc de muncă pentru viitor: “Două săptămâni, ajung cu şarpele… Cu el poţi să începi!”, oferă familia Vargas. “O, da! încerc cu şarpele, m-aţi găsit, sigur că da!”. Anca refuză oferta, dar ţine morţiş la finalul emisiunii să facă o fotografie cu pitonul pe post de guler. Îndrăzneaţă şi imediat regretată cerere…