Colţul cultural: Lăuta… pasiunea eternă

În urmă cu un an, Duo Continuo a concertat la Casa de Cultură a Studenţilor “Grigore Preoteasa” din Bucureşti. A doua zi după recital, un ziarist de la Hotnews a scris un articol cu un titlu incitant: România, ţara cu mii de lăutari şi doar 4 lăutişti. Titlul a fost sugerat inspiratului jurnalist de prezentarea pe care au făcut-o menestrelii hunedoreni, spunând că în România există astăzi patru sau cinci lăutişti. După ce nu demult la Colţul Cultural l-am prezentat pe Nicolae Szekely, astăzi vom afla câte ceva despre timişoreanul Caius Hera şi arta sa.

Cele mai vechi dovezi ale folosirii instrumentelor cu coarde le avem din anii 2370-2110 a.Chr., în cultura Akkadiană. Mai târziu, avem reprezentări ale unor instrumente cu coarde în Egipt între anii 1567-1085 a.Chr. În decursul timpului apar diverse descrieri ale unor instrumente cu coarde în diferite culturi, dar nu putem configura o dezvoltare unitară a unui anumit tip de instrument. Dacă este să ne referim la instrumentele Evului Mediu, lucrurile sunt mult mai clare. Având foarte multe surse iconografice şi manuscrise, putem să concretizăm imaginea practicii interpretative din acest moment al dezvoltării artei muzicii.

Un instrument apare cu îndârjire în marea majoritate a surselor muzicale, începând cu secolul al X-lea până târziu în secolul al XVIII-lea. Acesta este un instrument pe care îl putem observa în cele mai idilice, sau cele mai filosofice scene; sau descris în tratate muzicale foarte amănunţite, se numeşte: LĂUTA.

Lăută, luth, lute, oud, l’aud, alaud, liuto, lauten… şi multe alte variante ale denumirii acestui instrument au circulat şi încă mai circulă în întreaga lume. Construcţia instrumentului este foarte complexă. Pentru un singur instrument se folosesc sute de piese de lemn care se îmbină armonios pentru a obţine o sonoritate perfectă. Fiind un instrument cu coarde ciupite, are o construcţie specifică, pe care o cunosc doar constructorii de instrumente specializaţi în acest domeniu. Datorită schimbărilor în stilurile muzicale ale secolului al XIX-lea, s-a renunţat la folosirea lăutei în practica interpretativă, însă secolul XX a însemnat un nou început pentru acest superb instrument. Apariţia unor interpreţi pe lăută şi a unor constructori de lăute a dus la apariţia unor şcoli specifice unde se poate studia, în mod sistematic, repertoriul şi tehnicile de interpretare pe lăută.
În România practica interpretării pe lăută a fost reintrodusă mult mai târziu decât în celelalte tări Europene, însă fenomenul ia amploare odată cu trecerea timpului, mai ales în ultimii ani, prin apariţia câtorva interpreţi la lăută.

Caius Hera este unul dintre puţinii instrumentişti din România care şi-a bazat mare parte din activitatea muzicală pe interpretarea muzicii pentru lăută, pe instrumente autentice. Facultatea de Muzică din Timişoara a însemnat pentru Caius Hera un punct de pornire în studiul lăutei. Absolvent al secţiei de pedagogie muzicală şi specializat în interpretare instrumentală pe chitară, Caius Hera a fost în continuă căutare de surse de muzică veche. Întâlnirea cu unii lăutişti şi luthieri a condus spre o pasiune nemărginită pentru un instrument dispărut de peste 100 de ani din practica muzicală. Din 2005, odată cu absolvirea facultăţii de muzică, Caius Hera a pornit în căutarea unui stil de interpretare pe lăută cât se poate de autentic. În acest sens a participat la cursuri de măiestrie susţinute de Hopkinson Smith, Paul O’Dette, Toyohiko Satoh, Peter Croton, Anthony Rooley, Crawford Young şi mulţi alţi lăutişti de renume.

Cu timpul, Caius Hera a achiziţionat mai multe instrumente din familia lăutei, pentru a putea interpreta muzică din mai multe perioade de dezvoltare ale acestui instrument. Aşadar, există diferenţe destul de mari între muzica scrisă pentru lăuta renascentistă în secolul al XVI-lea şi muzica pentru lăuta barocă din secolul al XVIII-lea. Un alt instrument achiziţionat de Caius Hera este Vihuela da Mano, un instrument spaniol asemănător chitarei, dar care foloseşte acordajul lăutei. Acest instrument a fost folosit în special în Spania secolului al XVI-lea, dar şi în Italia aceleiaşi epoci. Pentru muzica secolului al XVII-lea Caius Hera a achiziţionat o teorbă (un instrument din familia lăutei, de dimensiuni foarte mari şi cu 14 coarde). Teorba este folosită în special pentru a acompania vocea, dar şi instrumente solistice sau mici ansambluri camerale. Aşadar, având instrumente din epocile de maximă înflorire a lăutei, Caius Hera poate interpreta diferite stiluri muzicale şi se poate adapta în diferite ansambluri instrumentale, acesta fiind de fapt şi idealul lăutiştilor din epocile de mult apuse.

Încă de la începuturile studiului lăutei ca autodidact, Caius Hera a încercat în nenumărate rânduri să promoveze lăuta şi repertoriul acesteia. Nevoia unei specializări în cadrul unei şcoli de muzică veche a dus la decizia de a se înscrie la cursurile susţinute de către prestigioşi profesori la Schola Cantorum Basiliensis în Basel – Elveţia. La Schola Cantorum, Caius Hera a aprofundat studiul lăutei cu maestrul Hopkinson Smith, unul dintre cei mai apreciaţi lăutişti din întreaga lume. Împreună cu Hopkinson Smith, Caius Hera a redescoperit piese pentru lăută care nu au fost interpretate de sute de ani şi care au zăcut în arhivele unor muzee sau în biblioteci private sau publice. Experienţa din Elveţia a fost încununată de o serie de concerte de muzică veche, a căror programe cuprindeau piese dintre cele mai diversificate. Între timp, Caius Hera are o susţinută activitate concertistică şi în România participând la diferite evenimente culturale specifice muzicii vechi şi nu numai, în Timişoara, Arad, Radna, Oraviţa, Hunedoara, Deva, Braşov, Târgu Mureş, Carei şi Cluj-Napoca, Oradea, Piatra Neamţ, Bucureşti. A avut şi multe apariţii la diverse posturi de televiziune şi radio. În ultima perioadă îl putem asculta pe Caius Hera cântând muzică elisabetană cu Judit Andrejszki din Ungaria. Un adevărat regal.