Un talent extraordinar numit “Mara”

Mara e un ghemotoc de fată cu o voce uriaşă. Harul, seriozitatea şi puterea de muncă a copilei i-au determinat pe cei din jur să se mobilizeze în jurul ei ca să-i împlinească visul – acela de a avea primele ei înregistrari într-un studio profesionist. Aşa că Mara tocmai a înregistrat prima ei priceasnă şi, cum e Postul Paştelui, toată lumea crede că este un semn că fata trebuie să meargă înainte.

“Re, a, re, re, a, a, a, re…”, cântă profesorul fetei. Se opreşte şi spune: “Noi atunci când cântăm nu putem să respirăm oricând: trebuie să tragem aer adânc în piept şi după asta cântăm ceea ce trebuie şi respirăm doar atunci când avem voie. Aşa-i Mara?”, întreabă Valentin Crainic, fost solist de muzică populară, actual preot în Parohia Hărţăgani şi încă profesorul de canto al Marei Alimpesc. Fata asta mică e mai mult serioasă şi chiar şi atunci când zâmbeşte este cumva prea sfioasă pentru vârsta ei. Simţi în ea determinarea de a munci, de a nu pierde o clipă aiurea la repetiţii. Nu prea vorbeşte – încuviinţează scurt din cap, umflă nările ca să respire întreg aerul camerei şi repetă: “Re, a, re, re, a, a, a, re…”. De după biroul mic al fetei, pe care tronează o orgă, proful ascultă atent.

“Tot timpul orele noastre încep cu încălzirea vocii, este foarte important să faci acest lucru şi să cânţi corect. Ea are un repertoriu care necesită o încălzire specială a vocii, pentru că ea nu are nişte cântece uşoare, are un repertoriu adecvat vârstei, care îi scoate în evidenţă calităţile vocale, nişte melodii pentru care specialiştii de folclor să o aprecieze în orice spectacol. Nu e uşor să faci un repertoriu pentru un copil de şapte-opt ani: în general, temele abordate de ei sunt iubirea de sat, pentru părinţi. Am văzut că alţii cântă despre alcool, însurătoare, cântecele astea nu merg la aşa vârstă. Deci cum cântăm – tare şi prost?”. Fata clatină hotărâtă capul şi profu’ de canto adaugă mulţumit: “Nu, bine şi corect!”.

Jocurile vocii

Şi tot repetă… între două game, Valentin Crainic se mai opreşte să explice: “Aşa ne jucăm noi, ca să ajungem să atingem game cât mai înalte şi, în acelaşi timp, să ajungem la sunete cât mai joase pentru cântece, care necesită un ambitus cât mai amplu. Începem al doilea exerciţiu: a, e, i, o, uuuu! Doi, şi!” Fata clatină scurt capul şi începe să repete, bătând ritmul cu piciorul drept. Valentin Crainic o opreşte şi explică nepricepuţilor încântaţi de pe margine: “Urechea voastră spune că a cântat corect, dar un specialist îşi dă seama când aude o notă falsă, simte când nu este în ton şi noi asta încercăm să facem – repetăm de când e mică pentru ca ea să cânte corect când va fi mare şi va merge în concursuri”. Mara are doar opt ani, dar talentul i-a adus deja o mulţime de premii la concursuri şi festivaluri de gen.

Între Mara Alimpesc şi profesorul ei, Valentin Crainic, s-a creat deja o legătură specială, construită pe rigurozitate, talent şi dorinţa de a demonstra că muzica adevărată este cea care atinge cu adevărat inima celui care o ascultă

A ales să cânte muzică populară, pentru că asta îi place ei. Aşa simte, explică micuţa, de fapt, astea sunt melodiile care o fac să ţină ritmul din picior. Al treilea exerciţiu este şi mai greu, iar Mara se pregăteşte pentru el ca pentru unul fizic: îşi întinde musculatura gâtului şi încearcă să-şi relaxeze picioarele. “Luăm o melodie a ei precum <Sunt hunedoreancă / Cu obraji ca doi bujori> şi, din melodie, nu cântăm decât primul vers, dar în diferite tonalităţi – eu îi dau tonalitatea şi ea începe să cânte pe acea linie. Să vă explic de ce: de multe ori se întâmplă să mergem în spectacole – şi eu am păţit asta ca solist – ceri o tonalitate şi ţi se dă alta. Mara trebuie să fie pregătită să abordeze cântecele în mai multe tonalităţi”. Orice spune Crainic, fata este de acord – de fapt, îşi soarbe profesorul din ochi şi se vede de departe că între cei doi – profesor şi elev – s-a creat o legătură puternică, sunt mai mult decât o echipă. Remarcăm asta şi profesorul ne lămureşte: “Noi avem aşa… o legătură permanentă. Tot timpul în spectacol se uită la mine şi, când mă vede că zâmbesc, ştie că e bine”.

Trofeul Marei

Fetiţa şi-a dat seama prima dată că vocea ei este mai “bună” decât a colegilor la doar patru ani. Atunci a atras pentru prima dată atenţia celor de la Casa de Cultură din Haţeg: “La Casa de Cultură am mers prima dată la dansuri, dar nu m-au primit, au zis că sunt prea mică. Şi dup-aia m-am dus să văd dacă pot să cânt. Acolo era doamna Elena Moisescu, ea m-a rugat să cânt şi eu am cântat ceva de la grădiniţă. Dânsa mi-a spus că o să mă ajute să merg mai departe”. Şi a ajutat-o: a sprijinit-o mereu şi le-a spus părinţilor să facă la fel. Mara l-a fel: “M-am dus acasă şi am spus: «Mamă, îmi doresc mult să cânt» şi mami a zis că dacă asta îmi doresc, sigur că da, mă ajută”. Gata pauza! Profesorul cântă şi dă tonul de la orga electronică, Mara îşi pune braţele în şold, de parcă ar vrea să dea un sprijin în plus plămânilor, deschide ochii mari, trage aer adânc şi cântă. Bine! “Frunză verde din poiană, / Io sunt fată haţegană / Îs micuţă şi slăbuţă / În costum de ţărăncuţă/ Am poale cu cipcă lată/ Toată lumea să mă placă…”.

Valentin Crainic e încântat, se vede de la o poştă că îi place să lucreze cu Mara şi nu-şi mai încape în piele de mândrie pentru eleva lui: “Ea are talent nativ, are dar de la Dumnezeu şi, în plus, are şi şansa de a avea susţinerea necesară din partea părinţilor. Fata are chemare, deşi este mică. Eu am preluat-o pentru ore de la şase ani şi ştiu că ce face, face din plăcere, noi nu vorbim aici de copii chinuiţi de părinţi decişi să-şi împingă copiii de la spate. Eu lucrez cu ea de doi ani şi îi simt perfomanţa, ştiu cât a mers înainte. Ceea ce facem noi nu e pierdere de vreme”. Nimeni nu crede că micuţa pierde timpul. Dintr-un colţ, stingheră, mama ei o priveşte cu drag.

Deşi anii săi de carieră muzicală sunt încă puţini, vitrina de diplome şi trofee a Marei începe să devină neîncăpătoare

“Ea cântă şi la baie dimineaţa, cântă tot timpul şi la şcoală, pe unde merge. Ne-am dat seama că are talent, au testat-o mai mulţi profesori şi au spus că are ureche muzicală şi voce. Toţi ne-au spus să mergem înainte cu ea, că va cânta bine. S-a înfiripat aşa o legatură între Mara şi profesor, că din ochi, din priviri se înţeleg. Am fost la şase ediţii de concurs, la Bucureşti şi dânsul a fost cu noi să o sprijine. Datorită susţinerii lui a luat premiul cel mare, Trofeul, la Rapsodia”. Diploma tronează la loc de cinste pe mobila din camera fetei şi pe ea scrie: “Rapsodia Românească, ediţia a V-a 2011, secţiunea copii, 6-10 ani. Se acordă Trofeul concurentei Mara Alimpesc”.

Muzică de suflet

“Muzica trezeşte ceva în mine, îmi vine să murmur, bat din picioare… Cânt doar melodiile care îmi sunt dragi”, mărturiseşte copila. După ce au ajutat-o cei de la Clubul Rotary din Deva, Mara a intrat săptămâna trecută în studio pentru a înregistra o priceasnă. Bineînţeles, sub privirea atentă a profesorului: “Priceasna trebuie să o simţim, să o trăim: Maica Domnului vorbeşte cu acea salcie… Ia să auzim…”. Cu ochii la profesor, vocea Marei izbucneşte: “Sub o salcie pletoasă/ Maica Sfântă se ruga/ Şi cu vocea-ndurerată/ Către salcie grăia: / Dacă îmi cunoşti durerea/ Şi voieşti să mi-o alini/ Fă-mi din ramurile tale/ O cunună fără spini”. La opt ani, fata cântă durerea unei mame care îşi vede copilul “îndurerat şi însângerat”. La final, tremură din fiecare fibră: “De-atunci salcia pletoasă/ Nu s-a mai uitat în sus/ Şi-a rămas aşa plecată / Ca să-L plângă pe Isus”.

O priveşti cu uimire: “Când cânt această priceasnă, simt exact ce se întâmplă acolo, cum Maica Sfântă îi spune salciei că şi-ar dori să facă pentru Isus o cunună fără spini. Şi…”, nu mai ştie cum să continue şi întrebarea vine parcă de la sine: “Tu înţelegi durerea unei mame care îşi pierde fiul?” Mara spune sigur: “Da!”. Povestea familiei îi confirmă apoi spusele. Soţii Alimpesc au trăit cea mai cumplită tragedie – băiatul lor a murit la 18 ani într-un accident de maşină. Mara s-a născut parcă pentru a le îndulci pierderea: o văd ca pe un dar de la Dumnezeu, un dar oferit când erau zdrobiţi de durere: “Când o aud cântând priceasna, simt exact durerea prin care am trecut eu când mi-am pierdut copilul. Chiar i-am făcut un cântec, cu această poveste a mea, îi place foarte mult, dar acum e prea micuţă, îl ştie, când va creşte îl va cânta cu siguranţă”, spune Voichiţa, mama tinerei soliste.

Fetiţa are o voce extraordinară, însă părinţii ei trec acum printr-o situaţie grea, motiv pentru care au avut nevoie de ajutor pentru a împlini visul Marei: “Am avut o afacere, am închis-o acum un an şi ne căutam de lucru, dacă mai găsim, dar e greu… Cei de la Rotary ne-au sprijinit să-i punem fetiţei trei piese pe CD şi, cu sprijinul lui Dumnezeu, sper să o ajutăm să devină o voce mare”, adaugă Voichiţa Alimpesc.