Editorial: Wells s-a înşelat (puţin)

Cred că nu-i mai este nimănui străină teoria conform căreia omul va fi omorât de propria-i creaţie. Iar creaţia care părea, până nu demult, extrem de ameninţătoare era computerul, indiferent că acesta avea forma unui dulap cu benzi magnetice sau, mai târziu, era miniaturizat în vreo maşinărie construită să facă cine ştie ce operaţie, mai simplă ori mai complexă.
Pariez că toţi cei care citesc acum aceste rânduri au auzit şi de “Războiul lumilor”, opera lui Herbert George Wells, care, prin 1938, în momentul în care a fost lecturată de George Orson Welles, la radio, fără să se precizeze că e vorba de o simplă încercare de teatru radiofonic, a provocat panică în Statele Unite, oamenii suindu-se pe acoperişuri şi aşteptând îngroziţi sosirea roboţilor extratereştri a căror unică misiune era să ocupe Terra şi să distrugă specia umană.

Pe zi ce trece, constatăm că autorul “Războiului lumilor” s-a înşelat un pic: roboţii distructivi de pe Terra sunt cei care atentează la existenţa speciei umane şi cine ştie dacă cei “aşteptaţi” din alte galaxii vor mai găsi pe cineva pe-aici când se vor hotărî să se arate. Aşadar, cele două teorii se combină, oarecum.

De ce spun că Wells s-a înţelat puţin? Păi haideţi să parcurgem paşii obişnuiţi ai unei zile obişnuite (petrecute la oraş).
Te trezeşti dimineaţa şi eşti indispus că iarăşi ai uitat să programezi filtrul de cafea să pornească la 6:30, aşa încât să ai cafeaua gata la 6:35. Nu apuci să începi să te gândeşti la ce ai de făcut în acea zi până nu-ţi cauţi blestematul de telefon mobil, cel la care proporţia solicitărilor enervante şi a veştilor proaste o întrece categoric pe cea a ofertelor tentante şi a ştirilor entuziasmante. Te urci în maşină aproape “teleghidat”. Ai nevoie să-ţi spună afişajul de pe bord că afară sunt minus două grade ca să înţelegi de ce parbrizul e îngheţat. Adormit cum eşti, tot computerul maşinii, sau măcar vreu senzor mai “primitiv” trebuie să te cicălească semnalându-ţi că iar nu ţi-ai pus centura.

Ajungi la serviciu. Şi dacă lucrezi ca necalificat în construcţii, eşti obligat să-ţi abaţi atenţia de la instrucţiunile maistrului pentru că ai nişte apeluri nepreluate, plus ceva mesaje necitite. În prima pauză mai pui mâna pe vreo gazetă doar dacă din greşeală s-a ivit una în format clasic, pe hârtie. Dacă nu, dai o raită pe net, fie că ai acces de pe mobil, fie că ai o slujbă de birou dotat cu un computer. Mereu îţi propui să stai doar 5 minute citind fel de fel de ştiri şi de fiecare dată pierzi cel puţin 15 minute.

Între timp, ai uitat instrucţiunile şefului. Începi să munceşti după cum îţi dictează instinctul. Greşeşti, ţi se impută asta verbal şi eşti iarăşi amânat la “avansare” pe statul de plată. Din cele opt ore de lucru, munceşti efectiv patru. Dar nu pentru că te pierzi la bârfe cu colegii (colegele), ci pentru că atunci când nu vorbeşti la telefon, te uiţi pe net, şi invers.
Ziua de lucru se termină. Pleci spre locaţia X. N-ai mai fost niciodată, dar trebuie să te abaţi de la traseele necunoscute. Te bazezi pe GPS, pentru că în ziua de azi e o ruşine să ai în maşină o hartă clasică, pe hârtie. În plus, parcă te-ai prins cândva unde e Nordul pe hartă şi cum se calculează distanţele în funcţie de scara la care e făcută, dar a trecut o eternitate de la acea lecţie de geografie din clasa a şasea. După trei reconfigurări de traseu, plus o fundătură,
ajungi unde trebuie. Rezolvi problema şi te întorci acasă.

Îţi speli creierul cu un film hollywoodian creat după aceeaşi reţetă ineptă şi, totuşi, nu ai somn. Mai intri puţin pe net, să mai schimbi o vorbă pe messenger cu prietenii cu care, mai demult, abia aşteptai să te vezi în parc, în bar, sau la vreun memorabil chef de apartament, povestind în bucătărie (veşnicul loc al fumătorilor şi “băncoşilor”). Schimbi cu el vorbe scrise într-un stil care schilodeşte grav limba română (cpl – cu plăcere, ms – merci, cmf – ce mai faci) şi, deodată, îţi spune “Ninge afară”, iar tu, în loc să te uiţi pe geam, îi răspunzi “Dă link, să văd şi io!”.