Editorial: Dragostea în vremea holerei

“Toată lumea se plânge de bani, nimeni nu se plânge de minte”, citeam deunăzi pe una dintre paginile electronice ale Internetului. Nici de înţelepciune, nici de smerenie, nici de iubirea semenilor, aş zice. De fapt, totul începe cu o infinitezimală scăpare. Cu un mic compromis. M-am întrebat ce ne face pe noi, oamenii care ducem o viaţă oarecum decentă, în comparaţie cu cohortele însumând sute de milioane de săraci ai lumii, aliniaţi (culmea!) în spatele codaşilor Europei… ce ne face, aşadar, să ne lăcomim la mai mult.

Răspunsul este complicat, aşa cum motivaţiile sunt multiple: “Am fost corect şi nu mi-a folosit la nimic, dimpotrivă!”, “M-am chinuit destul şi n-am ajuns nicăieri.”, “Dacă nu fur eu, o să fure altul!”, “Păi… toată lumea fură!”, “A furat, dar măcar a făcut ceva şi pentru noi”… şi aşa mai departe. Scandalul medicilor hunedoreni ajunşi după gratii a readus în discuţie trista realitate pe care o trăim, găurile negre în care se scurg contribuţiile noastre sociale şi corupţia generalizată din societatea românească. Desigur, nu mai sunt omul care să îşi facă iluzii. Fără blazare, trăiesc totuşi cu convingerea că următorii 20-30 de ani nu vor schimba mare lucru în viaţa noastră. De ce? Pentru că nu vrem, pentru că nu putem face asta. Pur şi simplu nu suntem în stare.

Nu ne rămâne, aşadar, decât să fim simple rotiţe în sistemul pe care îl susţinem şi-l ajutăm să funcţioneze scârţâind amar din toate încheieturile, să-l furăm şi să-l ajutăm să ne fure. Dezamăgiţi nu mai suntem de foarte mult timp. Ne-am obişnuit aşa, pornind – vă amintiţi… de la un mic compromis. Cine n-a făcut niciodată unul este invitatul meu să ridice piatra. Şi mai e ceva. Un lucru la fel de demonic precum compromisul acela de început: răzbunarea. V-aţi întrebat vreodată unde ar fi fost acum lumea dacă omenirea şi-ar fi scris istoria pe axa legii talionului: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!”.

Fără îndoială, la fiecare pas am fi dat peste câte un om cu capul spart. Sau… v-aţi gândit ce-ar fi fost dacă Bunul Dumnezeu, în mărinimia şi atotputernicia lui, ne-ar fi împlinit gândurile cele mai sinistre de răzbunare asupra celora care ne-au greşit cândva? Iertaţi-mă, dar sfârşitul lumii în urma coliziunii cu vreun asteroid este o simplă poveste de copii, în comparaţie cu distrugerile uriaşe pe care omul însuşi le provoacă, minut de minut, din nepăsare ori pentru răzbunare.

Şi-atunci, mă întreb ce mai face “dragostea în vremea holerei”? Ce mai fac acele impulsuri nobile, curate şi dezinteresate, existente în fiecare dintre noi, aşteptând să fie scoase din mocirlele întunecate ale sufletelor şi şlefuite cu grijă ca nişte nestemate de mare preţ. În faţa corupţiei, a sărăciei, în faţa tăvălugului mediatic care promovează tot mai des violenţa şi alte comportamente apocaliptice, în faţa dezinteresului sau a lehamitei generalizate, “muritorul de rând” e de-a dreptul neputincios. Ca să-şi vadă copiii mari, unii au dat ţara asta pe-o alta, căreia i-au spus “străină” şi-au pornit pe drumuri prea lungi ca să mai poată găsi Calea înapoi spre casă, către familia pentru care plecaseră atât de departe. Când s-au întors, într-un târziu, n-au mai găsit decât cioburi. Un compromis care-a destrămat vieţi şi-a mutilat zeci de mii de copilării.

Despre cele mai tragice dintre cazuri aflăm, aproape zilnic, de la ştiri. Alţii – conştienţi de neputinţa lor – au fugit, de-a dreptul, din calea nebuniei lumii, cu copii, căţel şi purcel. Oameni care-au dat casele şi birourile luxoase pe câte-un vârf de munte, pe vreun cătun uitat de lume, ba chiar pe taigaua siberiană şi care se declară fericiţi. Şi totuşi, pentru că nu putem fugi cu toţii din (şi de) lume, întrebarea rămâne: ce ne facem? Încotro?