Andreea Blându, eleva de nota 10 dintr-a XI-a, este noua şi una dintre cele mai tinere scriitoare ale Hunedoarei. Adolescenta tocmai şi-a publicat primul volum, “Sclipind la ultimul vagon”. Scrierea cărţii i-a luat şase luni, din iunie, până în ultima zi a anului trecut. La o zi după lansare, autoarea povesteşte cum se plămădeşte o carte, de la ideea autorului şi până la apariţia volumului, dar ne spune şi care mai sunt visele tinerilor “de bune speranţe” din ziua de azi.
Andreea Blându: “Eu cred că sunt oameni destinaţi să se întâlnească, să se iubească, dar să nu fie împreună”
Cum a apărut ideea de a scrie această carte, Andreea?
A fost dorinţa mea de a împărtăşi cu cei din jur o serie de stări ale mele, care se adunaseră în timp. A fost un declic, poate, o sclipire! Unul dintre mesajele cărţii este acela că orice om poate să depăşească obstacolele prin care trece, iar în momentul în care crede că totul s-a terminat, că nu mai are nicio scăpare, îşi dă seama că, de fapt, poate continua. Şi că poate suporta şi mai mult. Personajul principal este afectat de o mulţime de evenimente dificile în viaţă. Şi, totuşi, Nidia reuşeşte să fie puternică şi să le depăşească. Faptul că am încurcat un pic iţele poveştii – vor vedea cititorii despre ce e vorba – a fost doar o idee. Dacă nu era asta, putea fi alta. Eu cred că sunt oameni destinaţi să se întâlnească, să se iubească, dar să nu fie împreună. Mi s-a spus mereu că am tendinţa de a idealiza tot ce ţine de iubire, dar eu cred că e normal. Sunt la vârsta la care “îmi permit” să gândesc aşa.
De unde titlul cărţii?
Sunt pasionată de muzică şi îmi plac în special melodiile cu lirism accentuat. Sunt mai romantică… iar melodia “Romanţă între două trenuri” are o semnificaţie deosebită pentru mine. Dar să nu credeţi că la mijloc este o persoană, pentru că eu nu am fost niciodată îndrăgostită de cineva. Sunt îndrăgostită de ideea de iubire, de sacrificiu din şi pentru iubire.
Cum se scrie o carte? Cum a scris Andreea Blându primul ei volum?
Nu cred că există o reţetă. Probabil că fiecare simte şi face diferit. Scrisul a depins foarte mult şi de stările mele din momentul în care scriam. Spre exemplu, astăzi aveam o stare interioară foarte bună şi… totul îmi ieşea excelent. Ideile curgeau… totul avea sens. Altădată, reciteam ce am scris şi ştergeam. Nu am făcut schimbări majore, dar mi s-a întâmplat să scriu şi apoi să rescriu paragrafe. “Naşterea cărţii” a durat şase luni, timp în care, citind în paralel, am progresat şi la nivelul scrierii. Mi s-a întâmplat să revin în ultimele luni la partea de început şi să fac anumite schimbări, pentru că eu eram alta. În decembrie nu mai eram fata din iunie, cea care începuse să scrie cartea.
Te-a ajutat cineva la alegerea subiectului, la structurarea poveştii în sine, la redactarea cărţii? Poate profesoara ta de limba română…
Doamna profesoară Cristina Părău, de la Colegiul Naţional “Iancu de Hunedoara”, unde învăţ eu, a ştiut că scriu o carte şi m-a sfătuit să construiesc acest roman pe cont propriu. Aşa că a primit-o şi dumneaei abia după ce cartea a fost tipărită. Practic, nu a avut niciun contact cu cartea înainte ca aceasta să fie gata. Ea consideră că apariţia primului volum al meu este doar prima reuşită dintr-un şir. Îi sunt recunoscătoare pentru faptul că este un pedagog excelent, care trece de materie în sine, la fel ca şi profesorul meu de religie, Georgel Apostol, doi oameni care îşi dau cu adevărat interesul. În sensul că se întâmplă uneori ca alţi profesori să vină la ore şi… parcă îi simţi că în minte au altceva. Sau le pui o întrebare, iar ei îţi răspund, dar nu sunt sinceri. Ca şi cum ar purta o mască. E normal, într-un fel. Suntem oameni, avem probleme… dar tocmai de asta îi apreciez aşa de mult pe cei doi: pentru apropierea lor de elevi şi pentru sinceritate.
Ce profesie vrei să ai, ce direcţie vrei să alegi?
Deocamdată ştiu că vreau să mă pregătesc cât mai mult. Vreau să învăţ. Încă nu am ales un domeniu, dar sunt sigură că va fi lucrul cel mai bun, cel mai potrivit pentru mine. Voi face tot posibilul să fiu cea mai bună în ceea ce voi face. Faptul că am ales profilul socio-uman spune mult: mă pasionează limba română, engleza, limbile străine în general… De la şapte ani vorbesc cursiv spaniola, fără să fiu îndrumată de vreun profesor. Am învăţat, pur şi simplu, de la televizor. De fapt, aşa am început. Când a văzut mama că eu înţeleg fără să am nevoie de subtitrare, mi-a cumpărat manuale de limba spaniolă şi aşa m-am perfecţionat. Nu am avut un profesor. În privinţa profesiei… mă gândisem la jurnalism, dar hotărârea nu este definitivă. Oricum, voi continua să scriu ca un hobby, ca un lucru de care nu mă pot desprinde. Deocamdată nu am decis unde voi merge la facultate şi pentru că sunt foarte mămoasă. Sunt foarte ataşată de ai mei, de prieteni, de cunoscuţi şi mi-ar fi foarte greu singură deodată, departe. Asta pentru că nu m-am maturizat suficient, dar indiferent unde voi merge, la o facultate din ţară sau în străinătate, mama mi-a promis: “Nu-ţi face griji, dacă vrei vin cu tine până la capătul lumii”.
De ce ai ales să-ţi editezi cartea la Editura “Emia”? De ce aici şi nu la oricare altă editură?
Pentru că o admir foarte mult pe doamna Paulina Popa. Ştiam că are un talent extraordinar şi că mă pot baza pe părerea ei, ca profesionist în primul rând şi apoi ca editor. Am contactat-o, a citit cartea, iar eu am fost extrem de surprinsă să aflu că i-a plăcut foarte mult. Asta pentru că, în clipa în care am început să scriu, nu aveam intenţia de a o publica. A fost, mai degrabă, o nevoie a mea de a mă exterioriza. Părinţii mei au fost primii care au citit cartea şi au fost încântaţi. Dar eu am crezut că ei, pentru că mă iubesc, sunt subiectivi. De aceea am căutat o părere din exterior. Eram şi eu curioasă, dar nu aveam niciun gând, nicio aşteptare, ca să nu fiu dezamăgită. Vă daţi seama cât de mult m-am bucurat când doamna Paulina Popa mi-a spus că i-a plăcut foarte mult!
De unde vine talentul tău literar? Este o trăsătură de familie?
Mama şi tata nu au nicio legătură. Doar atât, că mamei îi place foarte mult să citească. Ea mi-a pus în mână primele cărţi şi îmi amintesc că am început cu “Robinson Crusoe”. Însă bunica din Timişoara, mama tatălui meu, a predat limba română la liceu. Poate de la ea vine talentul meu literar. Cu cititul însă… asta vine de la mama. Ea îmi citea, ţinea cartea în faţă şi… la un moment dat şi-a dat seama că nu mai e nevoie să îmi citească, pentru că învăţasem eu aşa… pur şi simplu, în timp ce o urmăream pe ea.
Colegii tăi au ştiut că tu scrii o carte? Le-ai spus?
Doar unora. Oricum, a durat ceva din iunie, de când am început să scriu şi până în decembrie, când am editat-o. Bine… ei vroiau să primească manuscrisul, dar le-am spus că farmecul este altul când ţii o carte în mână. Aşa că nu le-am dat nici măcar un fragmenţel. Nimeni nu a citit nimic până ieri, în ziua lansării.
Din momentul în care ai terminat cartea şi până acum, au mai trecut încă patru luni. Te-ai apucat de un al doilea volum?
Momentan, nu. Am idei, însă editarea cărţii şi organizarea lansării mi-au luat o mulţime de timp. În plus, a fost şi şcoala. Deci, în privinţa scrisului, am luat o pauză. Deocamdată, nu ştiu ce aş putea să mai scriu în viitor, dar ştiu că trebuie să fie o idee care să mă atragă, în care să mă implic şi căreia să mă dedic total. Îmi plac foarte mult romanele de introspecţie psihologică. Dostoievski este scriitorul meu preferat şi mă uimeşte cum, într-un dialog, poate să facă o idee să pară perfect credibilă, pentru ca, imediat, să demonteze toată construcţia argumentativă. De altfel, tocmai de asta m-a tentat şi gândul de a deveni procuror.
Cum te vezi peste 10-15 ani?
Mă văd… fericită! Mă văd lângă familie, pentru că părinţii mei mă iubesc şi mă susţin, aşa că e normal să-i vreau lângă mine. Vreau să citesc mult, să cresc intelectual şi pe plan profesional, să mă autodepăşesc.
Ce îţi mai place să faci, pe lângă şcoală şi scris?
Citesc foarte mult. Pentru mine lectura nu este o pasiune, ci un stil de viaţă. Îi văd pe unii dintre colegii mei cum pierd vremea, neştiind că nu se vor mai întâlni niciodată cu aceşti ani, în care ar putea acumula atât de mult! Capcanele în care cad tinerii sunt dintre cele mai diferite. Eu nu spun că e greşit felul în care o fac ei, pentru că oamenii au feluri diferite de a se distra, dar există limite în orice. Iar ieşitul excesiv în cluburi, statul pe Internet, pe jocuri… nu duce nicăieri.
Care crezi că ar fi lucrurile cele mai importante în viaţă?
Să înveţi din greşelile altora, dar şi din propriile greşeli. Să îi asculţi pe ceilalţi cu adevărat, dacă îţi vorbesc, să fii atent la tot ce se întâmplă în jur… să te adaptezi la nou, deşi mie îmi este destul de greu să fac asta. Încerc să mă pregătesc pentru viaţă şi, în ciuda firii mele sentimentale, să fiu în gardă, cumva, pentru ce va urma. Pentru că viaţa e, uneori, dură şi te poate răpune. De asta e important să nu visezi prea mult. Şi mai e importantă atitudinea pe care o ai în faţa unei probleme, nu problema în sine. Pe de altă parte, este bine să rămâi aşa… cu un suflet de copil. Îmi amintesc cum, mică fiind, mergeam la bunici, în apropiere de Târgu Jiu, şi mă bucuram pentru orice nimic. Acum aceleaşi lucruri nu mă mai bucură atât de tare, parcă pe unele nici nu le mai văd… Dar poate că doar am crescut şi văd lumea cu alţi ochi. Deşi, chiar şi acum sunt cu adevărat un om fericit. Doar că mi-a mai scăzut entuziasmul…
Cum ai strâns banii necesari pentru a tipări această carte şi cât a durat până când ai putut să ţii volumul în mâini?
Din momentul în care am avut cartea în format electronic şi până când aceasta s-a concretizat într-un volum a durat vreo câteva săptămâni. Asta mulţumită prietenilor noştri de familie, care au făcut un fel de chetă şi au strâns cei aproximativ 3.000 de lei de care am avut nevoie pentru a tipări 115 exemplare. Dintre acestea, niciunul nu va fi pus în vânzare. Toate vor fi făcute cadou, pentru că şi eu le-am primit în dar şi vreau să trimit acest dar mai departe.
Ai o deviză personală? Un gând care funcţionează pe post de ghid, aşa… ca o busolă?
Iubeşte şi fă ce vrei. În sensul de a lupta întotdeauna pentru iubire şi de a pune iubirea înainte de orice. Eu sunt o persoană destul de sensibilă. De exemplu, în cartea mea… acţiunea este fictivă, dar trăirile Nidiei, ideile, temerile, reacţiile ei sunt ale mele. Volumul ăsta poate că nu mă va mai defini peste câteva luni sau câţiva ani, dar niciodată nu mă voi dezice de el. Cartea mea preferată este “Jane Eyre” şi o admir pe eroina capabilă să îndure tot ce i se întâmplă şi să se ridice deasupra durerii.
De altfel, eu cred că ceea ce se obţine uşor plictiseşte. Toate sunt cu atât mai valoroase, cu cât le obţii mai greu. Poate că de aici şi atracţia mea spre imposibil, dar dacă voi fi chiar eu pusă în faţa lui, voi lupta cu el. Şi mai este ceva: nu suntem nemuritori. De asta am vrut să scriu o carte şi ca… piedică în calea uitării: dacă eu nu voi mai fi într-o zi, cartea mea va fi pentru mine.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.