Costache Sandu are acum aproape 85 de ani. Îi împlineşte luna viitoare, pe 18. Pare un bătrânel oarecare, la prima vedere. Dar nu este! Merge mândru, hotărât pe străzile Orăştiei şi are acel aer al individului care impune respect fără să spună vreo vorbă. Are şi de ce. A devenit mai bărbat decât mulţi dintre ceilalţi, mult mai devreme. La doar 15 ani era “om de sacrificiu” într-un regiment rusesc. Era primul care înfrunta inamicul. Povestea lui este atât de asemănătoare cu a altor veterani, dar, pe de altă parte, atât de diferită… După zeci de asalturi, după zeci de conflicte urbane prin Budapesta, Viena şi Berlin, după mii de kilometri străbătuţi pe jos, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de el şi l-a adus, într-un sfârşit, acasă, în România.
Colonelul Costache Sandu povesteşte doar câteva dintre clipele de groază prin care, copil fiind, a trecut, însoţind armata sovietică spre Berlin
Abia împlinise 15 ani când, în vara lui 1944, la poarta casei sale din Tătăruşi (judeţul Iaşi), un basarabean înrolat în armata rusă a apărut şi-a zis hotărât: “Tu eşti Costică Sandu? Ai trei fraţi pe front împotriva noastră? Vii cu noi!”. Fusese dat de gol de un consătean. Bănuieşte care anume, dar nu vrea să spună, nu mai contează. Toţi cei trei fraţi mai mari ai săi, Ghiţă, Mitică şi Vasile, erau înrolaţi de ani buni în Armata Română, iar Costică trebuia să plătească pentru asta. Nu s-a împotrivit, de frică. Fusese copil de trupă la Roman, aşa că avea idee despre ce înseamnă armata. Instrucţia a făcut-o în mersul Regimentului 575 Infanterie al Armatei Ruse spre graniţa cu Iugoslavia.
Prima bătălie, prima traumă
“Botezul focului” l-a primit în iarna dintre 1944 şi 1945, la Chichinda, în Serbia. Devenise deja omul de sacrificiu. El era cel care trebuia să ducă linia de telefon până în avanpost, expunându-se tirului inamic, el era cel care trebuia să ducă mesajele de la un punct la altul… Pe scurt, el era “carnea de tun” a plutonului. Se strecura mai uşor, alerga mai repede şi, în plus, nu era de-al lor, de-al ruşilor. Totuşi, îşi făcuse prieteni în pluton. Pe cel mai bun prieten a fost nevoit să-l lase răcnind de durere şi disperare, pe marginea unui tranşeu, la Chichinda. “Când s-a dat ordinul pentru asalt, l-am executat cu toţii. Cel mai bun prieten al meu, Gavril Starkov, a fost rănit grav. A rămas pe marginea tranşeului şi-a strigat după mine. M-am întors şi mi-a spus «Sandule împuşcă-mă. Nu vreau să rămân pentru că-n a doua jumătate a nopţii voi fi mâncat de lupi». Şi-aşa şi era: în a doua jumătate a nopţii veneau lupii şi se înfruptau din cadavre, ori din trupurile muribunzilor.
N-am putut să-l împuşc. A trebuit să plec… Starkov a rămas acolo plângând, strigând după noi”. După 40 de ani, Costache Sandu, între timp devenit colonel al Armatei Române, a fost din nou la Chichinda, în Serbia. Locul se schimbase atât de mult încât nimănui nu i-ar fi venit să creadă că acolo se dăduse o bătălie îngrozitoare.
Fratele găsit mort în Rusia
“De la Chichinda încolo a fost o încleştare continuă. Mergeam o zi, două, iarăşi ne opream, iarăşi se trăgea, iarăşi porneam din loc şi tot aşa. Vreme de un an, cât am fost eu în război, în fiecare secundă am fost în pericol”, povesteşte Costache Sandu. La începutul lui 1945 ajunge în Budapesta. Aude că nouă soldaţi români au fost omorâţi şi aruncaţi de pe un bloc situat faţă-n faţă cu sediul Parlamentului. “M-am dus acolo la scurt timp după incident. Voiam să-i văd. Să mă conving că printre ei nu se numără niciunul dintre fraţii mei. Din fericire, nu erau ei. De fapt, de când fuseseră trimişi pe front, aproape zi de zi părinţii mei se urcau în tren, în gara de la Roman şi întrebau «Nu aţi auzit de Ghiţă, de Mitică, de Costică, de Vasile?». Rareori unii le spuneau c-au auzit ceva, dar erau veşti proaste. Ba c-au murit, ba c-au căzut prizonieri. Până la urmă, Ghiţă s-a întors de pe front fără un picior, iar Vasilică a muncit 18 ani în mină, la Irkursk, apoi a murit”. Cu patru ani în urmă a reuşit să-i găsească mormântul fratelui său rămas pe pământ rusesc. Când a văzut ce scria pe spatele crucii lui Vasile, a căzut în genunchi: “Costică, să nu mă uiţi aicea niciodată”. Vasile se gândise că cei doi fraţi ai lui deja înrolaţi nu aveau şanse să scape cu viaţă, aşa că ultima lui dorinţă îi era adresată lui Costică. Muribundul nu-şi imagina însă că ruşii ar fi fost în stare să înroleze cu forţa un copil de 15 ani.
Drumul spre Berlin – orori şi lacrimi
Costache în copilărie
După Budapesta a urmat drumul spre Viena. Alte asalturi, alte ploi de gloanţe şi obuze, alţi camarazi morţi. Costache Sandu spune că mereu, încă de la momentul Chichinda, din Serbia, pe linia frontului, soldaţilor ruşi li se dădea exemplu Armata Română: “«Urmaţi exemplul Armatei Române! Armata Română e pe poziţia cutare la atâţia kilometri în faţa noastră», li se spunea ruşilor pe front. Şi asta aproape în fiecare zi. E drept, Armata Română a fost pusă să rezolve unele dintre cele mai complicate situaţii în ofensiva spre Berlin”. Când a ajuns la marginea capitalei Austriei, în plutonul lui Sandu Costache mai erau doar 19 oameni, din 40. Ceilalţi muriseră sau fuseseră grav răniţi. Aici, copilul de 15 ani a avut parte de un moment excepţional: “În Pratar (cel mai mare şi mai vechi parc – n.red.), în Viena, când am ajuns noi, flutura drapelul României. Regimentul 64 Infanterie al Armatei Române îl pusese. Era dovada că românii eliberaseră acea zonă. Atunci m-am simţit din nou mai aproape de casă. Locotenentul Sirotkin, declarat mai târziu erou al Armatei Sovietice, mi-a dat ordin să cobor eu drapelul. Toţi cei 19 soldaţi rămaşi în pluton s-au descoperit, au sărutat drapelul României, apoi eu l-am urcat din nou la locul lui. Eram cel mai mic de înălţime. Aveam o cizmă de-un fel şi una de alt fel. Eram ca vai de mine. Şi, totuşi, mi-am adus aminte de cum ne ducea la biserică academicianul Alexandru Vasiliul (culegător de folcor din Tătăruşi – Iaşi, ale cărui lucrări au fost publicate în Colecţia Academiei Române la începutul veacului trecut – n.red.) cu drapelul în frunte. Atunci mi-am zis «Oare o să mai văd eu vreodată steagul ăsta?»”.
Până să ajungă la Viena, Costache Sandu credea că văzuse tot ce putea fi mai rău în oameni. S-a înşelat. “Am văzut cu ochii mei 260 de oameni jupuiţi de vii de către nazişti. Printre ei sunt aproape sigur că erau şi români. Era moda aia a naziştilor să-şi facă veioze din piele de om…”, şi se opreşte brusc cu explicaţiile, dând impresia că acele imagini de groază îl copleşesc chiar şi pe el, un bărbat care a fost militar o viaţă întreagă, care a participat la acţiunile de salvare de la Certej, din 1971, sau a coordonat o parte a dispozitivului de pază din timpul vizitei lui Richard Nixon la Bucureşti, în 1969, iar acum este colonel în retragere.
S-a semnat pe Reichstag
“Momentul cel mai greu al războiului, pentru mine, cred că a fost la Berlin” – povesteşte colonelul Sandu. “Eram într-o cazarmă şi, la un moment dat, am primit informaţia că trupele generalului Vlasov (celebrul general rus care a pactizat cu regimul nazist) ne-au înconjurat şi urma să ne execute. Am reuşit să ne furişăm afară din cazarmă, apoi ne-am dus la metrou. Eram în tuneluri când au dat drumul la apă. Noi încercam să înaintăm, să ajungem la o altă cazarmă rusească, iar apa creştea şi creştea. Când ne-a ajuns apa la gât, s-a făcut zarvă mare. Am ieşit la suprafaţă fiecare cum a putut şi-am ieşit la cealaltă cazarmă ocupată de armata rusă”.
După clipele de groază petrecute în subteranul inundat al metroului, Costache Sandu a avut parte şi de o palidă consolare. La câteva clipe după ocupartea clădirii Reichstag-ului, a fost, din câte se ştie, singurul român care a intrat în edificiul-simbol al nazismului şi n-a plecat de acolo până nu s-a semnat pe unul dintre pereţi: “Au fost 176 de semnături în total. Eu ştiam că au fost toate luate şi duse la Moscova. De fapt, bucăţile de perete au fost luate. Abia acum un an sau doi mi-a spus cineva că mai sunt şi acum şapte semnături, iar printre ele este şi a mea: «Sandu Costache, 6 mai 1945 – român». Vara asta sper să ajung şi acolo, să o văd încă o dată, cu ochii mei”.
Dezamăgirile unui “român până la moarte”
“Nu pot fi acuzat că sunt pro-rus. Ei mi-au luat unul dintre fraţi, pe un altul mi l-au trimis fără un picior, iar pe părinţii mei suferinţa asta i-a paralizat, la propriu, după care i-a trimis pe lumea cealaltă mai devreme decât trebuia. Nu pot fi nici pro-american. Cum să ţin cu americanii când ei chefuiau la 40 de kilometri vest de Berlin, iar noi încă ne luptam să-l capturăm pe Hitler? Eu sunt român, român până la moarte!”, spune colonelul.
De la Berlin s-a întors pe jos tocmai până la Constanţa. Apoi a ajuns la Moscova, pentru a preda drapelul de luptă al unităţii. Dinainte să-l ia ruşii cu forţa la război era obişnuit cu disciplina militară, doar fusese copil de trupă la Roman. A rămas în armata rusă, pentru un stagiu de patru ani la Viena. În 1949 a revenit în ţară, a urmat şcoala de Ofiţeri MAI, apoi Academia Militară, iar, mai târziu, Facultatea de Drept. În 1967 a ajuns la Orăştie ca prim-locţiitor al comandantului unităţii trupelor de jandarmi (trupe de intervenţie, sau de securitate, cum li se spunea pe timpul comuniştilor), s-a căsătorit, are două fiice şi trei nepoţi.
Are însă câteva dezamăgiri: “România este pe locul 4 în lume în ce priveşte mărimea efectivelor dislocate în războiul împotriva fascismului. Unde scrie asta în istorie? Pe linia frontului, până în Germania cam în locurile cele mai complicate au fost românii. Unde scrie asta în istorie? Armata Română era dată exemplu între soldaţii ruşi. Unde scrie chestia asta? Niciunde. Drapelul României trebuia să fluture şi acum în Pratar, la Viena. A fluturat câteva luni.
Cum să fiu mulţumit când ştiu că vreo 90 de revoluţionari au pus, practic, pe butuci, industria Orăştiei?! Cum să fiu mulţumit când ştiu că 1.800 de oameni din Orăştie sunt şomeri, ori că 50 de copii din oraş cresc care pe unde pot pentru că părinţii lor sunt plecaţi din ţară, la muncă, iar alţi 26 de copii stau la cerşit prin faţa cofetăriilor, ori a alimentarelor din oraş?! Cum să fiu mulţumit când ştiu că în a doua parte a nopţii sala de aşteptare din gară e plină de copii care nu au unde dormi?! Cum să fiu mulţumit când văd că, în oraş, pe stradă, nimeni nu mai zâmbeşte, nimeni nu mai preţuieşte viaţa în vremuri de linişte?! Cum să fiu mulţumit când constat că veteranii sunt desconsideraţi de cei mai tineri?!”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.