Plăcinta pădurenească devine produs tradiţional omologat

Încet-încet una dintre delicatesele culinare ale Hunedoarei devine cunoscută pe plan naţional. Sunt deja zeci de târguri la care a fost pe tarabe, iar în această toamnă plăcinta pădurenească se doreşte a fi prezentată şi la cea mai importantă manifestare de profil: “Indagra” – Bucu­reşti. Omologarea produsului îl ajută să devină un adevărat brand local.

Aurelia Muntean promovează plăcinta pădurenească la târgurile producătorilor tradiţionali, iar Castelul Corvinilor este o foarte bună gazdă pentru asemenea manifestări

Asociaţia Producătorilor de Produse Tradiţionale şi Eco­logice din Hunedoara doreşte ca, cel mai târziu în septembrie, plăcinta pădurenească să fie recunoscută de autori­tăţile naţionale în domeniu drept “produs tradiţional omologat”. Pentru asta se lucrează deja la îndeplinirea condiţiilor şi depunerea documentelor solicitate de un ghid stabilit în acest scop de Ministerul Agriculturii. “Lu­crăm la un caiet de sarcini, facem buletine de analiză, după care predăm documentaţia Direcţiei Agricole Hunedoara, care o trimite, mai departe, la Bucureşti. Din Capitală aşteptăm un răspuns pozitiv cât mai repede cu putinţă, deoarece vrem să ne prezentăm la ediţia din acest an a «Indagra» (cel mai mare târg de produse tradiţionale) cu plăcinta noastră pădurenească”, spune liderul aso­ciaţiei amintite, Tatiana Rovinar. “Dacă reuşim să o omologăm ca produs tradiţional, plăcinta pădurenească va câştiga în presti­giu, iar clienţii vor câştiga încredere. Acel semn distinctiv existent pe toate produsele deja omologate să ştiţi că face destul de mult când vine vorba de alegerile clienţilor. Ştim că plăcinte se fac în toată România, dar ca plăcintele pădureneşti nu-i absolut niciuna”, adaugă doamna Rovinar.

Câte sate, atâtea va­riante

Un aluat nedospit foarte mult, un scrob bine tocmit şi un suflet bun sunt secretele plăcintei pădureneşti

Plăcinta pădurenească tradiţională se face dintr-un aluat lăsat să dospească foarte puţin, pentru ca apoi să  poată fi întins uşor. După ce e întins sub formă circulară, pe aluat se pune ceea ce pădurenii numesc “scrob”  – un amestec de brânză dulce de vacă şi smântână, fierte un pic cu câteva ouă (în funcţie de cantitate), la  care se mai adau­­gă puţină sare. Gospo­dinele din Pădurenime spun că cine face plăcinte cu brânză sărată,  face, de fapt, langoşi, iar langoşii nu prea au nimic a face cu plăcinta de la Lelese, Feregi, Poiana Răchiţelii şi  aşa mai departe. După ce “scrobul” este pus pe “roata” de aluat, aceasta se “împătureşte” astfel încât să  devină un hexagon. În unele sate, cercul de aluat devine octogon. Apoi, întreaga compoziţie se prăjeşte  pentru câteva minute, pe ambele părţi, până se rumeneşte. După ce e lăsată să se răcească puţin, devine  numai bună de mâncat, mai ales dacă ai la dispoziţie şi o cană cu lapte. Cine vrea, pune peste plăcintă  “liptari” (gem de prune), miere, sau… ce vrea.
În Ţinutul Pădurenilor există şi varianta “de post” a plăcintei: locul scrobului este luat ori de mere, ori de  varză.
Plăcinta aceasta este principalul desert al pădurenilor din deceniile trecute. Fiecare gospodină spune că a păstrat reţeta învăţată de la mama, sau bunica ei. Sunt rare cazurile în care plăcinta de la o casă are exact acelaşi gust cu cea făcută la o altă casă, din acelaşi sat. Oricare dintre va­riantele gustate vreodată îţi rămâne permanent în memoria papilelor gustative.

A lăsat Italia, pentru plăcinta pădurenească

Aurelia Muntean are 45 de ani, este din Poieniţa Voinii, comuna Bunila, iar anul trecut, în vară, s-a întors definitiv acasă, cu o zi înainte de festivalul fondat de cel care i-a fost verişor, Drăgan Muntean. S-a săturat să stea printre străini, însă reacţia străinilor la gustul plăcintelor pe care le făcea, din când în când, a convins-o că reţeta desertului pădurenesc îi poate asigura un venit cât de cât mulţumitor, într-un final: “Am muncit 11 ani în Italia. Şapte ani am lucrat într-un hotel din Sardinia. Într-o sâmbătă mi s-a făcut tare dor de casă şi m-am pus pe făcut plăcinte. A gustat şi patroana mea, iar de-atunci, sâmbătă de sâmbătă venea şi-mi spunea să-i fac «dolce», adică plăcinte pădureneşti. Câteodată trebuia să fac şi-n cursul săptămânii. Când veneau la întâlniri oficiale bancheri sau mai ştiu eu ce oameni mari, patroana mea mă punea să-i fac plăcinte ca la noi, la pădureni”. Femeia povesteşte apoi că fiica sa, Alina, a convins-o că, odată revenită acasă, îşi poate câştiga existenţa făcând şi vânzând plăcinte pădureneşti, vara şi confecţionând costume populare pădureneşti, iarna. Are o rulotă mică şi foarte curată în care găteşte deliciosul produs. O plăcintă pădurenească cu brânză o vinde cu doar 5 lei, iar celelalte variante, cu varză, sau cu mere, costă doar 4 lei. “Am auzit că, prin ţară, plăcintele se vând cu 10 lei, dar eu nu vreau să sărăcesc pe nimeni. Un leu sau doi câştig la fiecare plăcintă vândută. Important e ca produsul să fie bun şi clientul mulţumit”, adaugă femeia.

Secrete greu de aflat

Odată omologate oficial, plăcintele pădureneşti vor risipi orice reţinere pe care ar putea s-o aibă clienţii. Domnul din imagine n-a avut nimic de reproşat produsului, dimpotrivă

În timp ce vorbeşte cu noi, Alina Muntean mai are şi clienţi de servit. Ia grămă­joarele de aluat, le-ntinde bine, apoi le “reglează” astfel încât să devină “cercuri”, cu îndemânarea unui pizzer din Italia. “De la mama am învăţat să lucrez cu aluatul, nicidecum de la italieni”, spune femeia. Când e întrebată de secretele reţetei personale de plăcinte, ezită puţin, apoi ne spune unul dintre ele: “În primul rând, la noi se zice că nu trebuie să omori niciodată o pisică. Dac-o omori, nu-ţi mai iese aluatul cum trebuie niciodată-n viaţa ta. Acuma, serios vorbind, nu trebuie să laşi aluatul nici să se dospească, pentru că dup-aia te trezeşti că faci gogoşi, nu plăcinte, dar nici să se acrească. La trei kilograme de făină eu pun un sfert de cub de drojdie, sau foarte puţină maia. Oricum, în Italia să ştiţi că aveam mari proble­me ca să fac plăcintele să semene la gust cu cele de acasă. Ingredientele nu erau ca la noi. Nici plăcinta făcută pe aragaz nu e la fel de bună ca aia făcută pe soba cu lem­ne”, recunoaşte pădureanca.
O altă gospodină care încearcă să facă din plăcintele pădureneşti o mică afacere este Mărioara Ciuculescu, din Feregi, comuna Cerbăl. Este deja vestită în Asociaţia Producătorilor de Produse Tradiţionale şi Ecologice din Hunedoara că reuşeşte să “împăture plăcinta-n opt colţuri”, iar porţiunea din mijloc o lasă descoperită, fără ca scrobul să crească în momentul în care este pusă la prăjit şi să dea pe-afară. Când e întrebată care e secretul ei, Mărioara răspunde zâmbind: “Am un ingredient pe care-l are toată lumea. Dacă pui cât trebuie, cum trebuie, plăcinta-n opt colţuri cu mijlocul lăsat gol îţi iese, dacă nu, nu. E vorba de suflet”.