Obiceiuri de intrat în iarnă

Articolul a fost vizualizat de 1,216 ori

A venit iarna şi satul a intrat în hibernare. Chiar dacă temperaturile sunt mai mari în 2015 decât în alţi ani, ţăranii se strâng pe lângă gospodării. Acum casa e inima muncilor şi, în timp ce femeile pregătesc casa şi straiele de sărbătoare, bărbaţii îşi fac de lucru şi dreg cele stricate peste an. La gura sobelor, poveştile se încing, se deapănă amintiri sau se croiesc altele noi. 

1Satul hunedorean a pierdut multe tradiţii în ultimul veac, dar farmecul Sărbătorilor de iarnă a rămas animat în inima ţăranului pe care Europa se chinuie să-l declare fermier.
Înfugaţi de vremea urâtă şi îndemnaţi de căldura sobelor, oamenii se adună în căsuţe şi mai toate activităţile au loc între zidurile curţii. Poveştile de pe uliţă se mută în interior, unde focul luminează serile. Nu e de mirare că ţăranul are o mulţime de tradiţii în ce priveşte obiectul care le încălzea iernile. De exemplu, când cineva bagă lemne în sobă cu capul cel subţire înainte era semn că vaca face viţelul de-a-ndăratelea, iar când se năştea un copil, dacă se aducea o găină, se trecea de trei ori pe deasupra sobei şi se zicea: „Cum nu fuge soba din casă, aşa să nu fugă nici găina!”. O parte din descântece se făceau, tot la gura sobei, loc care strânge şi acum oamenii înfriguraţi şi dă frâu liber poveştilor. Dintre toate obiceiurile de dinaintea Crăciunului, unul dintre cele mai des întâlnite şi bine păstrate este cel al sacrificatului porcului. O legendă spune că Sfântul Ignat era făcător de minuni şi că, de fiecare dată când înnopta în câte o casă, lăsa familiei ceva „de ţinut minte”. Într-un Ajun de Crăciun petrecut în casa unui sărman, îl îndemnă pe acesta să sape sub pat unde va găsi un porc bun de tăiat. Tot Ignat l-ar fi învăţat cum să-l pregătească şi l-a sfătuit să le dea şi altora din sfaturile sale. Aşa ar fi deprins oamenii să taie porci de Crăciun. Cu toate normele, legile şi sfaturile specialiştilor, ţăranii nu au uitat să sacrifice animalul care le va asigura carnea pentru mesele de sărbători şi cele din anul ce vine. Chiar dacă porcul nu se mai pârleşte întotdeauna pe pat de paie, cârnaţul ajunge tot în afumătoare, iar toba, măieşul şi sângeretele se fac după aceleaşi reţete străvechi.

Iarna strigoilor

Se spune că e bine să crestezi întâi porcul la ceafă, sub formă de cruce, şi să presari sare peste acest loc, ca să fie carnea lor primită de Dumnezeu şi să nu se strice. Bărbaţii lucrează afară, încălziţi cu un pahar de ţuică şi muncesc cu râsete şi glume. În casă, femeile fac jumerile, toacă mărunt carnea şi pregătesc untura din care se face unul dintre dulciurile Crăciunului românesc: haioşul. Ca întotdeauna, neamurile dau o mână de ajutor şi primesc, la schimb, pomana porcului. Tăierea porcului e tot un soi de şezătoare, numai că sătenii nu vin cu lucrul de acasă, ci ajută gazda. În satul tradiţional românesc, şezătorile sunt specifice iernii. Demult, cum se prindea Postul Crăciunului, locul jocului de duminică era luat de şezători, unde tinerii erau sub ochiul gazdelor şi al părinţilor. Acum, oamenii se strâng mai rar la căminul cultural, dar se adună încă, cu lucrul, în preajma televizorului gazdei, care e mai mereu “invitat” la şezătorile moderne. Cu sărbătoarea Sfântului Andrei, satul intră în iarnă, printr-o zi încă încărcată de tradiţii. În plin post al Crăciunului, ziua de 30 noiembrie, “Sânandrei Cap-de-Iarnă” sau “Ziua Lupului” începe “gotic”, cu tradiţii şi poveşti despre strigoi care bântuie noaptea, de parcă aceştia chiar sunt meniţi să îndemne lumea să intre în casele care se apără cu funii de usturoi şi tot felul de practici magice, despre care bătrânele ştiu încă tot felul de istorii de băgat frica în oase. Şi acum, în satele mai ferite din calea oraşelor, bătrânii zic istorii înfricoşătoare despre morţi care se întorc acasă, îşi bântuie duşmanii sau îşi ajută neamu­rile. Unii strigoi mută fânul de la vecini în podul nevestelor şi, ca să-i prindă cu “hoţia”, oamenii vopsesc iarba, alţii taie lemne toată noaptea, iar o parte transformaţi în câini negri sau lupi suri bat uliţele satelor în căutare de victime la care să-şi arate colţii.

Sărbători „cu inimă bună”

În satul tradiţional românesc, iarna era menită să aducă fetele la şezătorile unde se pregătea ţinuta de sărbătoare, iar tinerii îşi pregăteau intrarea în ceata de colindători.
Până la intrarea în postul Crăciunului, intonarea colindelor este cu desăvârşire oprită, iar cine încălca interdicţia risca să se aleagă cu „puşchele pe limbă”. În sate, petrecerile se opresc până în a doua zi a Crăciunului, când se dă “dezle­gare” la joc. “Dezlănţui­rile zgomotoase par să fi avut odinioară explicaţia în faptul că încă din ajunul zilei Sfântului Dumitru lumea se umplea de spiritele rătăcitoare ale morţilor neîmpăcaţi (strigoii), momentul de manifestare maximă fiind Noaptea Sfântului Andrei; ulterior, asemenea zgomote au fost percepute ca expresii ale veseliei şi rămas-bun de la sărbătorile toamnei”, scrie Narcisa Alexandra Ştiucă în “Spirala sărbătorilor”. Începutul iernii este şi un timp închinat îmbunării. Pădurenii spun că dacă intri în post „cu inimă bună”, îţi va merge bine în anul ce vine, dacă nu, te aşteaptă un an greu “cu cumpene”. Împăcarea este doar a parte dintre gesturile prin care satul vechi îşi asigura echilibrul sărbătorii de Crăciun, o zi care face trecerea între trecut şi viitor când lumea renaşte odată cu miracolul Naşterii Pruncului lui Dumnezeu. Crăciunul a rămas o sărbătoare care se petrece în familie, chiar dacă s-au pierdut o mulţime de tradiţii numite de etnologi „vrăji casnice”, a căror menire era să aducă belşug în case, sănătate în trupuri şi înţelegere în familie. Ca şi acum, gospodinele făceau “grijitura” casei şi curăţau toate ungherele – locul preferat al dracilor, iar colindătorii erau primiţi în “casa bună”, care era, de fapt, cea mai făloasă cameră, “sufrageria gospodăriei”. Aceasta era împodobită cu cele mai frumoase lucruri făcute de femei: cârpe şi covoare împletite în casă. Cât dura sărbătoarea, masa rămânea “pusă”, îmbodobită cu colaci, nuci şi vin.

De “Ningău”

În calendarul popular, luna decembrie poartă mai multe nume: Ningău, Neios, Andrea, Indrea sau Undrea, după numele Apostolului Andrei. Ţăranii zic: “Luna-i geroasă şi-nţeapă de parcă-ţi bagă ace, undrele.” În noaptea de Sântandrei, se face adunarea anuală a Strigoilor vii cu cei morţi: în locuri tainice, ei îşi încearcă puterile şi îşi aleg conducătorul pentru următorul an. Poveştile înfricoşătoare de iarnă au prins bine întotdeauna şi există mereu cine­va dornic să le asculte şi reasculte. Au devenit parte din sat, chiar dacă lumea nu-şi mai aduce aminte de protagoniştii care le-ar fi trăit pe viu şi ar fi văzut strigoii cu ochii lor. Poate că acum în sate nu mai bântuie strigoii sau, după cum cred bătrânii, ei “sunt ascunşi de nu-i mai recunoaştem”, dar nici ţăranii vechi nu l-ar fi recunoscut pe Moş Crăciun în costumul lui roşu cu burtă şi căciuliţă cu moţ alb. Acum un veac, Cră­ciunul era doar un alt moş din calendar, o divinitate străveche ce stăpânea lumea, până la întruparea lui Iisus. Ceata de colindători era atunci solia acestui zeu care purta universul pe umeri şi lumina lumea în seara hărăzită lui. Cărţile de etnologie au păstrat şi mărturii ale întâlnirii bătrânilor cu noile “importuri” ale Crăciunului, precum bradul care, în cultura populară, avea multe funcţii funerare: „Eram copil şi văzând pe la Crăciun la o casă un pom gătit, am stat şi am căscat şi eu gura acolo. Pasămite era pomul Crăciunului. (…winking Mi-era milă, vedeţi d-voastră, de nenorocirea ce credeam eu că ar fi căzut peste casa aceea, tocmai la aşa zile mari cum e Crăciunul, şi vrând să ştiu tot, cum e copilul, mă încumăt şi întreb pe om: “Cine a murit, aici, nene, de i-a făcut un brad aşa frumos?”.

About Laura Oană