Reţetă de la 1890: Laşca de la buna Romaniţa. Cum au ajuns doi hunedoreni să facă o afacere din tăieţeii bunicii

Doi hunedoreni, o economistă şi un constructor, au renunţat acum trei ani la profesiile lor, pentru a demara o afacere proprie: o ciupercărie. Din nefericire, iniţiativa lor nu a avut succesul aşteptat, dar cei doi, soţ şi soţie, nu s-au lăsat. Au scotocit prin „moştenirea” de la bunici şi au omologat un produs tradiţional: laşca de la buna Romaniţa. Câtă muncă şi perseve­renţă stă în spatele unei cutii frumoase cu tăieţei gustoşi, care a devenit brand tradiţional hunedorean, ne povesteşte chiar cea care îi pregăteşte: nepoata bunicii Romaniţa, Georgeta Rotariu.

Hunedoreanca Georgeta Rotariu a avut curajul ca, împreună cu familia ei, să promoveze un produs tradiţional hunedorean, care va deveni marcă înregistrată.

- Sunteţi, oarecum, la început de drum. Cât a durat atestarea tăieţeilor ca produs tradiţional hunedorean?
– Am început anul trecut, în luna mai, pentru că am primit atestatul abia în luna decembrie 2014. Până am obţinut absolut toate autorizaţiile necesare şi ne-am organizat, a durat câteva luni. Abia în luna mai 2015 am reuşit să distri­buim produsul nostru primului magazin.
– Înainte de a atesta laşca tradiţională, aţi încercat să deschi­deţi o ciupercărie fără chimicale. Ce nu a mers? De ce aţi renunţat?
– Acum trei ani eu am renunţat la serviciu şi, împreună cu familia mea, am încercat să pun pe picioare o afacere cu o ciupercărie. Din păcate, nu a mers din punctul de vedere al comercializării produsului. Nu găseam unde să desfacem producţia noastră, care ajungea undeva la aproximativ 10 tone. Hipermarketurile nu lucrează cu producători mici, unde ne încadram şi noi, în ciuda producţiei considerabile. Ciupercile pe care le produceam erau fără chimicale, fără soluţii, fără stropire şi oricine şi-ar fi permis să cumpere, în condi­ţii­le în care preţul lor pleca de la 7 lei pentru un kilogram, iar în hipermarketuri un kilogram de ciuperci costa 12 lei. Din păcate, din cauza problemelor cu desfacerea, am renunţat. Apoi am vrut să facem o pensiune, dar a început realibilitarea drumului european care leagă Deva de Oradea. Atunci am ajuns pe punctul de a fi demolaţi şi, cu mari eforturi, am reuşit să demonstrăm că existăm şi că ar trebui să se ţină cont de noi, dar afacerea a căzut. Aveam un restaurant, însă nici pe acela nu am putut să-l ţinem deschis şi, atunci, soţului meu i-a venit ideea că ar fi bine să facem un alt produs. Nu ceva la scară foarte mare, pentru că spaţiul nu ne permite.

Maşină de tăieţei din anii ’30

Prezentarea prodului a fost gândită în detaliu, iar la crearea ambalajului a lucrat întreaga echipă de specialişti a familiei.

- Aţi optat pentru un produs rea­lizat în cantitate şi mai mică?
– Este un produs costisitor, ca manoperă. E frământat numai cu mâna, este întins manual, doar la final tai tăieţeii cu o maşină mică, manuală, de pe la 1930!
– Mai aveţi şi alţi angajaţi?
– Deocamdată, nu. Sunt doar eu şi soţul meu. Niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să fac acest lucru (râde).

- Aţi reuşit să atestaţi un singur produs?
– Un singur produs, pregătit sub două forme: tăieţeii laţi şi tăieţeii subţiri, care sunt, într-adevăr, tăieţeii specifici pentru gastronomia din judeţul Hunedoara. Tăieţeii laţi sunt mai puţin obişnuiţi, însă se făceau şi ei, pentru că foaia se taie cu cuţitul, iar femeile le dădeau tăieţeilor ce formă doreau: chiar şi pătraţi. Reţeta veche, pe care noi o folosim, chiar spune că produsul poate fi realizat sub diferite forme. Totuşi, noi co­mercializăm doar tăieţeii subţiri şi laţi. Aşa cum apar şi în caietul de sarcini. Un motiv în plus, însă, este că nu avem un ambalaj pregătit şi pentru alte forme. Cutia este dimensionată pentru 200 de grame şi nu i-ar cuprinde.

Ambalaj creat de o absolventă de Arte

Laşca de la buna Romaniţa respectă întocmai o reţetă veche de mai bine de 125 de ani!

- Cum aţi realizat ambalajul pentru tăieţeii dumneavoastră?
– Designul cutiei a fost făcut în echipă: eu, fiica mea, care a terminat Artele la Cluj, soţul meu şi un băiat care a studiat Design alimentar. El ne-a făcut proiectul şi acea siglă care ne reprezintă pe noi: bunicuţa care frământă aluat. La urmă, cutia a făcut-o o firmă din Deva pe baza proiectului nostru.

- Bunicuţa care frământă aluat a existat în realitate?
– Exact! Romaniţa este diminutivul de la Romana, bunica mea. Am fost obişnuiţi să se plămădească aluat de acest fel la noi în casă; mai ales că pe Valea Mureşului laşca se face aproape în fiecare familie.

- Cum v-a venit ideea de a a­testa tocmai tăieţeii? De ce nu un alt produs?
– Fiind multă muncă pentru rea­lizarea tăieţeilor, lucru care cere timp şi efort, iar femeile având aproape toate un serviciu, ne-am gândit că ar fi bine şi să le uşurăm lucrul. Ca să vă spun sincer, a fost ideea soţului meu, care s-a gândit că, dacă tot este un produs atât de răspândit şi de cunoscut în judeţ, şi dacă noi avem o carte cu reţete de la bunica, ar trebui să încercăm să atestăm şi să vindem tăieţeii de casă.

Numele bunicii, brand de marketing

- În ce fel v-a ajutat cartea de reţete a bunicii?
– Ne-a ajutat chiar foarte mult. Era singura carte din bibliotecă pe care o aveam, rămasă de la bunica. Cartea ei de căpătâi. E o carte editată în 1890. Presupun că este o editură religioasă, diecesană. Cartea, prima parte, a fost tipărită la Caransebeş. Noi am avut-o incompletă, e drept, pentru că lipsesc câteva pagini. Eu, copil fiind, am văzut-o în casă, dar nu m-a impresionat şi nu m-a interesat. N-am ştiut ce comoară ascunde şi nici că mi-ar putea fi de mare folos. Nu m-am gândit, la vremea respectivă, că ceea ce făcea bunica mea pe planşetă şi cu druga în mână, noi am putea să transformăm într-o afacere. Cartea ne-a fost de mare folos, pentru că ea reprezintă istoricul produsului şi dovada autenticităţii sale. Ea cuprinde atât reţeta, cât şi modul de lucru, amândouă regăsite sub denumirea de „supă naţională”. Care, de fapt, este supa făcută din găină şi cu tăieţei de casă.

- Ce ingrediente folosiţi pentru compoziţia laştelor bunii Romaniţa?
– Ingredientele sunt naturale. Făina o luăm de la fabrica Boromir, pentru că, la autorizare, trebuie menţionat exact cine este furnizorul, aşa că avem un contract în acest sens. Este o făină albă, de calitate superioară, pentru că produsul are o anumită fineţe. Apoi puţină sare şi ouă de casă din mica noastră fermă de aproape 200 de găini. Totul este sub control sanitar-veterinar, iar soţul meu este cel care deţine a­testatul de producător. De altfel, este stipulat în lege că produsul tradiţional nu are voie să conţină aditivi alimentari, nici măcar potenţiatori de gust. Noi asta am şi vrut: un produs sănătos, tradiţional, iar orice gospo­dină, dacă îl cumpără şi îl pune în supă, să facă diferenţa, în comparaţie cu tăieţeii produşi in­dustrial.

Dacă cumpără o dată, clientul va cumpăra mereu

- Ce strategie de marketing aveţi pentru anii care vor urma?
– Vom scoate nişte pliante pe care să le răspândim: acolo vor fi informaţii despre punctele unde vindem acest produs şi magazinele care ne ajută la comercializare. Deocamdată, vindem în magazinele Avis, care comercializează carne de pui. Ei au avut încredere în noi şi ne sunt de mare sprijin. Din păcate, deocamdată, legisla­ţia nu permite comercializarea păsărilor de casă decât în viu. Ne-am gândit şi la acest lucru, dar prevederile legale nu permit vânzarea de păsări de casă, evisce­rate, aşa că am renunţat. Cu tăieţeii am mers pe ideea magazinelor care vând produse naturale. Din păcate, sunt şi comercianţi care vând tăieţei produşi industrial în piaţa agroalimentară, iar consumatorul crede că acel produs este făcut din ingre­diente naturale, şi nu produsul nostru, frământat cu mâna, din ingrediente „curate”, cu 10 ouă la un kilogram de făină, ambalat într-o cutie frumoasă, cu motiv tradiţional. Ceea ce trebuie să facem noi e să-l determinăm pe consumator să cumpere produsul o dată. Apoi, totul va veni de la sine.

- Atesterea unui aliment ca produs tradiţional implică, automat, şi înregistrarea lui la OSIM?
– Nu. Atestarea certifică doar auten­ticitatea produsului, a ingredientelor şi a modului de fabricaţie. Însă noi am demarat, deja, şi procedurile pentru înregistrarea lui ca marcă unică. Vrem să ne pregătim pentru orice situaţie.

-Cât de mult v-a ajutat faptul că aţi lucrat în familie, ca o echipă?
– Chiar suntem o echipă. Eu, mai mult cu partea teoretică, iar soţul meu, mai mult cu partea tehnică, practică. Dacă n-ar fi fost el, care să organizez activitatea, să reducem timpii morţi şi să producem o cantitate cât mai mare, într-un timp cât mai scurt, nu am fi reuşit. Pe parcurs, va trebui să găsim pe cineva care să ne ajute, pentru că este imposibil, cu doar două mâini, să faci faţă volumului necesar. De altfel, ca să ajungem la pragul de rentabilitate, avem şi noi o ţintă: 600-700 de cutii vândute, pe lună, în condiţiile în care preţul pleacă de la 5,5 lei. Până acum ne-am situat undeva la 500 de cutii. Abia din luna septembrie încoace am început, cu adevărat, să vindem. Astăzi, suntem de găsit la magazinele Avis, la Bolta veche, în zona Mall-ului de la Piaţă şi în fostele magazine Comtim din Deva şi Hunedoara.

Hipermarketurile îi „omoară” pe micii producători

- Aveţi, în continuare, probleme la desfacerea mărfii în hipermarketuri, ca şi în cazul ciupercilor?
– Cu hipermarketurile, din păcate, nu putem colabora. Ei consideră că noi nu le putem asigura continuitatea produsului, deşi aceasta este o falsă problemă, iar noi nu ne permitem să vindem în magazinele lor pe cont propriu, plătind taxă de raft. Poate cu sprijinul Federaţiei Produselor Tradiţionale cu timpul se va putea vinde şi acolo. Deocamdată, degeaba se spune că hipermarketurile încearcă să încurajeze micii producători. E mai simplu pentru ei să lucreze cu firme foarte mari.

- Aţi creat nu doar un produs sănătos şi foarte gustos, ci şi un ambalaj deosebit. Cât de mult contează cutia în care vă livraţi produsul?
– Ambalajul e foarte important. Însă noi vrem să promovăm un produs, un conţinut de calitate, nu un ambalaj. Am considerat însă că tăieţeii aceştia merită o cutie pe măsură, care să fie în ton. Eu mi-am dorit un motiv naţional şi fiica mea l-a ales, soţul meu a ales fondul, care reprezintă, de fapt, ţesătura prosopului de casă. Calitatea e şi în funcţie de hrana găinii. Oul conferă produsului şi culoarea, şi gustul, şi valoarea calorică. Pare foarte simplu, dar, dacă nu respecţi ceea ce produsul îţi cere, nu vei ajunge cu adevărat la calitatea dorită. Tăieţeii aceştia fac parte din meniul de nuntă. Trebuie să te mişti foarte repede, pentru că, dacă nu, foile se usucă şi nu mai pot fi tăiate. În plus, el trebuie să arate frumos, aşa că e foarte important şi felul în care îl modelezi. Ştiţi, aş putea spune că, în momentul în care fac laşca, 80 la sută e suflet şi 20 la sută oboseală. Puţină lume, însă, realizază câtă muncă e în spatele unei cutii de tăieţei tradiţionali. Din bucuria de a crea acest produs, dar şi din respect pentru bunica mea şi pentru ce a însemnat ea în viaţa noastră, eu chiar vreau ca laşca de la buna Romaniţa să fie un succes pe piaţă şi să aibă o viaţă cât se poate de lungă.