De la iarna pe uliţă, la iarna în Alpi

În satele hunedorene de luncă, iarna nu era straşnică precum la munte, dar nici bucuria nu răsărea atât de uşor. Cum cădea zăpada şi intrai de-a lungul văilor, dealurile chiuiau de jocurile copiilor. Noaptea avea destulă vreme să aştearnă neaua moale, iar dimineaţa şi prânzul de-abia le ajungea sătenilor să taie poteci sau să bătătorească drumurile. Cum se termina munca în gospodărie cu animalele, cum începea corvoada bunicilor care şi-ar fi dorit şi ei un strop de linişte. Nu era zi în care copiii – mulţi pe atunci – să nu se adune în cea mai “binecuvântată” grădină, cea cu costişa apruptă, unde săniile zburau până în valea îngheţată.

Bătrânii satelor îşi amintesc cu drag: “Tăţi ne adunam într-o grădină – mătuşa Vică avea una mare- mare în spatele şurii, care dădea până în vale şi pe-acolo mereau săniuţele ca fulgeru’. Era larma cât satu’. Unii, care aveau, să dădeau cu săniile, alţii luau de acasă troacele de spălat haine, să băgau acolo câte doi-tri şi lunecau pă deal în jos de nu puteai să ţii privirea după troacă. Acum nu am mai văzut, da în copilăria mea, acum vreo 80 de ani, făceam rost de vreun cotor lung de nuc, ne urcam mulţi pe el, câţi încăpeam, şi aşa porneam la vale. Chiuiam şi făceam larmă de nici lupii nu să apropiau. Şi ăştia veneau pă sat, numai după ce nu mai iera săniuţă pă drum”. Dacă grădinile erau ale puilor de ţăran, tinerii stăpâneau uliţele ceasuri întregi, până în puterea nopţii: “Ăi mari potopeau uliţa – era plin de sănii, de râsete, să băteau în joacă, să spălau cu neaua, trăgeau la ţintă în vreunul… Hăl mai fain era pentru ăştia de aveau bârjeici pe acasă, nişte sănii mai mari de le trăgeau cu mâna după ei. Ăstea erau folosite iarna să mai aducă oamenii una, alta pă zăpadă – lemne, fân. Hăi tineri le luau, le puneau bâte pă lung ca loitrele, să puneau mai mulţi acolo şi să dădeau la vale. Da, în vremurile alea, avea satul sute de tineri…”.

Iarna se mută la oraş

Cam la fel petreceau odinioară şi copiii din vechile oraşe hunedorene, unde jocurile iernii aveau altă tonalitate faţă de ceea ce trăiesc micuţii răsfăţaţi de astăzi – periferiile oraşelor şi târgurilor erau îngropate în nămeţi, ori scufundate în straturi de noroi, cu drumurile pline de băltoace adânci. Iarna schimba în mare măsură peisajul sărăcăcios, iar maidanele întinse se transformau în locuri de joacă pentru copii. În mare măsură, copiii nobililor se distrau la moşiile de la ţară. “Oraşul născoceşte în primă instanţă bâlciul, iarmarocul, târgul de moşi cu toate curiozităţile care făceau deliciul atât al celor mari, cât şi al celor mici; promenada la şosea (…) vilegiatura şi excursiile la munte ori la mare (adevărate cuceriri ale interbelicului); vânătoarea, patinajul, golful, tenisul, ciclismul – distracţii ale unei lumi care-şi leapădă pudorile trecutului şi se avântă spre o viaţă mai sportivă, trăită în mijlocul naturii”, scrie Adrian Majuru în volumul “Cum se distrau românii odinioară”. Sporturile mai lejere apar după 1900, ca alternativă pentru cei care îşi doreau “amuzament şi relaxare active. Sporturile de iarnă pătrund târziu în oraşele româneşti cu “străzile podite sau lăsate la voia capriciilor naturii cucerite de nămeţi uriaşi, care se topeau cu greu toată primăvara, întreţinând noroaiele şi umezeala până târziu, către mijirea verii”.

Mihai Pătrăuţ locuieşte în Deva de mai bine de 90 de ani şi tot aici şi-a petrecut şi copilăria: “Erau troiene mari şi erau ierni cu atât de multă zăpadă că dimineaţa nu puteai să ieşi din casă. În asemenea perioade era raiul copiilor, mergeam toţi de pe stradă cu săniuţele pe deal, în zona străzii Vulcan, ori pe dealul Cetăţii. Doar copiii industriaşilor sau ai negustorilor aveau schiuri şi, până la pârtii, îi aduceau părinţii sau slugile cu săniile trase de cai. Schiurile ori patinele erau aduse din Austria”.

Sanie cu zurgălăi

Adrian Majuru spune că iarna este asociată cu buna dispoziţie “timid”, doar în gravurile apărute după jumătatea secolului al XIX-lea, care imortalizează plimbările cu sania “La Şosea”. Ziaristul şi cronicarul Ion Bacalbaşa scria: “Iarna erau, parcă, mai multe căderi de zăpezi, iar primăria nu le ridica. Una dintre plăcerile bucureşteanului era să se plimbe cu sania. De cum se aşeza zăpada în straturi groase şi se făcea pârtie, apăreau săniile cu sutele. Nici o birjă nu mai circula şi nici o trăsură particulară. Pe lângă numeroasele sănii birjăreşti erau multe sănii particulare, toate luxoase, cu mari reţele acoperind caii, cu şiruri dese de clopoţei care atârnau de gâtul lor şi umpleau văzduhul cu zăngănitul. Un lucru care a dispărut complet este acest sunet de clopoţei ce se auzea iarna răsunând de toate părţile”.

De-abia în secolul XX apar accesorii noi pentru sporturile de iarnă: schiurile şi patinele – toate în “lumea bună”: “Adolescenţii anilor ‘20 sunt cei care introduc în cotidianul românesc schiul şi patinajul ca sporturi de masă sau de performanţă. După Primul Război Mondial, sporturile de iarnă sparg barierele sociale, cu precădere în perioada anilor 30, când se desfăşoară cele mai multe concursuri, iar tot mai multe staţiuni montane îşi orientează investiţiile şi către consumatorii de sporturi de iarnă”, scrie Adrian Majuru. Se pare că Valea Prahovei a fost prima regiune din ţară recunoscută mai mult pentru practicarea schiului decât pentru promenade sau băi.

În secolele trecute, greu găseai patinoare în oraşe: excepţie făceau cele care aveau amenajate lacuri care, datorită gerului, îngheţau bocnă şi se transformau în luciu numai bun pentru patinele care au fost mult timp apanajul celor bogaţi: “Schiurile şi patinele erau importate cu precădere din Germania sau Austria, iar preţurile echipamentelor nu erau la îndemâna oricui”, notează Majuru. În oraşele transilvănene, lucrurile s-au desfăşurat mai rapid datorită influenţei austriece.

Avântul clasei muncitoare

“Aşa a fost cândva… însă vremurile acelea au trecut, iar oamenii de pe aceste locuri, stăpâni pe soarta lor, au pus temelii noi vieţii. În prezent, nimic nu mai poartă amprenta vremurilor de mult apuse. Anii puterii populare, metodele înaintate folosite cu pricepere în procesul muncii au imprimat un nou ritm producţiei”, scrie Octavian Floca în “Ghidul judeţului Hunedoara”, un volum apărut în 1969. După 1946, se constatată un recul în practicarea sporturilor de iarnă, văzute ca obiceiuri burgheze de relaxare şi, prin urmare, catalogate ca decadente. Situaţia începe să-şi revină de-abia prin anii ‘60, când conducătorii comunişti ai României decid să deschidă ţara către turismul internaţional, iar partidul începe să se preocupe de amenajarea pârtiilor, ori de construirea de patinoare. Ghidul judeţului Hunedoara nu specifică însă că în zona muntoasă a judeţului ar fi fost amenajate pârtii de schi, în adevăratul înţeles al cuvântului. Se precizează însă existenţa a două “terenuri bune de schi”: primul în Munţii Parâng pe traseul “Petroşani – Livezeni – Cabana ICFS – Cârja – Parângu Mare. Întoarcerea şi peste dealul Gemănării, la Livezeni” şi al doilea în Munţii Vâlcan cu specificaţia: “Terenuri de schi bune pe înălţimile Cândetu (1550 metri), Drăgoiu (1691 metri), Straja (1869 metri), Cornu Zănoaga (1794 metri)”.

Este momentul în care gustul pentru sporturile de iarnă începe să prindă din nou la românii care, mulţi, îşi meşteresc singuri echipamentul. Acum, la 53 de ani, Traian Benţa îşi aminteşte surâzând de copilăria trăită la Simeria Veche şi joaca din timpurile iernilor: “Aveam sănii cu tălpi de fier făcute în atelierele din Simeria şi, ca să le putem manevra bine, foloseam furcile de la fân împlântate cu colţii în zăpadă precum vâslele: când mişcai furca la stânga, făcea şi sania la stânga. Îmi amintesc că cele mai bune erau furcile cu trei coarne. Patinele aveau doar talpă şi le prindeam pe bocanci cu o cheie, chiar dacă ne rupeau tălpile la încălţăminte. Ne dădeam cu ele pe părăul îngheţat – era patinoar la Simeria, de fapt, un teren pe care aruncau apă şi îngheţa, dar cine mergea până acolo!? Pe părău jucam şi hochei cu crose făcute din lemn de salcă”.

În acele vremuri, cine vroia schiuri trebuia să aibă pile, ori să-şi facă rost de la fabrica din Reghin: “Îmi amintesc că la noi, în Simeria Veche, era un singur ins care avea schiuri şi acesta le ciordise de la vânătorii de munte. Restul, şi le făceau dintr-o troacă veche. Covata se tăia în jumătate, dădeai jos şi lateralele şi partea curbată din spate. Rămâneau două schiuri numai bune de legat pe picior cu cureluşe din piele, prinse de lemn cu cuiţe. Ca beţe, ne tăiam două lemne din pădure”.

Vremurile s-au schimbat, odată cu pretenţiile: între schiurile improvizate ale copiilor din clasa muncitoare şi schiurile scumpe ale copiilor din secolul XXl, încercate în vacanţe în Alpi, este o diferenţă de… generaţii.