Eroii mici din Runcu Mare

Articolul a fost vizualizat de 2,112 ori

Doi copii dintr-un sat hunedorean înfruntă zilnic gerul pentru a merge la şcoală. O oră la dus, o oră la întors. Nu au lipsit niciodată de când a început iarna şi spun că nici nu vor să lipsească. Nu se tem deloc de iarnă şi nici de sălbăticiunile care le-ar putea ieşi în cale. În Runcu Mare, sat din Munţii Poiana Ruscă, un lup apărut din când în când în ograda din spatele casei nu e ceva senzaţional.

Răzvan, Andrei, Mihăiţă şi Raul (de la stânga la dreapta) înfruntă zilnic frigul năprasnic pentru a ajunge pe jos la şcoală

E ora 8 şi jumătate. Andrei Crăciunesc îşi îndeasă bine căciula pe cap, îşi ia ghiozdanul în spate, îşi trage mănuşile şi iese pe uşa casei. Cu greu se dă la o parte poarta gospodăriei. Iar a nins azi-noapte. Noroc că drumul e cât de cât ”desfundat” de zăpadă. Băieţelul de doar opt ani încă nu simte deloc frigul. Taie aerul de congelator cu paşi mărunţi. După câteva minute ajunge la casa colegului său, Mihăiţă Ciuculescu (7 ani). Nu e nevoie să-l strige decât o dată. E o linişte deplină-n sat. De frig, nici câinilor nu le mai vine să latre “intruşii”. Mihăiţă apare-n uşă însoţit de mama lui, Ana. Femeia spune că i s-a făcut un pic frică să-i lase pe micuţi să meargă singuri la şcoală, pentru că, săptămâna trecută, chiar în ograda din spatele casei, a zărit un lup. Runcu Mare e un sat răsfirat pe 10 kilometri de-a lungul unei văi, iar între pâlcurile de câte două, trei sau patru gospodării e cale lungă şi de câte un kilometru.

Se-mbracă şi Ana, iar cei trei pornesc la drum. Andrei se prinde repede şi-ncepe să-şi tachineze prietenul “Heheheeee. Ţi-e frică să mergi singur pe drum. Tu nu vezi că-i ziuă-n tătă regula? Fricosule. Heheheheeee”. “Taci bă, că doar ştii bine că-s lupii flămânzi iarna. Tu nu mai ştii ce povesteau bătrânii cu oameni mâncaţi de lupi”. Iar de aici începe o serie-ntreagă de scenarii cum doar imaginaţia unui copil de şapte-opt ani poate scorni.

Distracţia de pe drum

Tot aşa, dintr-o poveste în alta, cei doi pici, însoţiţi de femeia grijulie, parcurg vreo doi kilometri şi jumătate. E timpul pentru încă două opriri. Mai întâi, trebuie scos din casă Răzvan Ticula (8 ani), apoi, după încă vreo 300 de metri, mezinul grupului, Raul Ieşan (6 ani) trebuie şi el să strige “Vin acuma” din pragul uşii. De-acum încolo gaşca e completă, iar drumul pare mai uşor. Nu durează mult şi cei patru pici se folosesc de nămeţii lungi şi înalţi de pe marginea drumului pentru câte-o “lovitură surprinzătoare cu zăpadă”. Mihăiţă şi Raul, în grabă, şi-au uitat mănuşile, dar nu pot să se abţină, chiar dacă afară sunt minus 18 grade Celsius. Îmbujoraţi şi veseli, ajung, într-un sfârşit, la şcoală. În clasă, într-o sobă de tablă, focul arde deja de câteva ceasuri bune. “Domnu’ învăţător putem să stăm un pic cu căciulile pe cap că încă ne e frig?”, întreabă politicos Mihăiţă. După ce primeşte încuviinţarea, se duce direct la colţul clasei în care e şi soba. Vine şi mezinul, Raul. Mănuţele celor doi sunt deja roşii ca racul. Raul nu mai rezistă şi-ncepe să plângă de durere. Şocul termic e prea mare. Dascălul găseşte o soluţie rapidă: “Stai aşa, dă mânuţa”, şi începe să-i frece degeţelele uşor între palmele sale calde. “Bun, acuma dă şi cealaltă mână. E mai bine? Buuuun, şi-acuma hai să facem un pic de box, ia să vedem cât eşti tu de puternic. Loveşte la mine-n palmă”. Nu durează nici două minute, iar starea copilaşului se schimbă radical. Cu un zâmbet larg, se-ntoarce-n banca lui, moment din care orele pot să-nceapă. Imnul naţional, rugăciunea şi… primele cursuri.

O zi de şcoală

Pauza mare trebuie să cuprindă măcar două-trei minute de “bătaie” cu zăpadă, urmate de refacerea termică în preajma sobei din sala de clasă

În sala mică de clasă sunt doar ei patru şi domnul învăţător. Raul are sarcinile cele mai uşoare, pentru că e la cursurile pregătitoare. Mihăiţă trebuie deja să lege literele în cuvinte simple, pentru că e în clasa l, iar Andrei şi Răzvan au de furcă serios cu fel de fel de exerciţii de matematică. Sorb fiecare cuvânt al dascălului. Băieţii năstruşnici de pe drum sunt acum cuminţi ca nişte mieluţi blânzi. Asta doar până la pauza mare, când se furişează afară şi încing o revanşă la bătaia cu zăpadă de pe drum. Nu sunt lăsaţi decât vreo 10 minute. În ce-a mai rămas din pauză, vine vorba, iarăşi, de frig, iar fabulaţiile reapar: “Eu am băut, de frig, o sticlă-ntreagă de coniac”. “Eu am băut singur un litru de vin ca să mă-ncălzesc…”. Dascălul ne face semn să nu-i credem. Orele se reiau.

La final, îmbrăcatul durează mai mult decât rugăciunea. Au multe bluziţe de tras pe ei, înainte să-şi pună fiecare hăinuţa groasă de iarnă. Îi aşteaptă alt drum destul de lung, de vreo 20 de minute pentru Raul şi Răzvan, şi de aproape un ceas, pentru Mihăiţă şi Andrei. De data asta singuri, pentru că e deja ora două şi ceva, iar lupii nu îndrăznesc să se apropie de sat chiar ziua-n amiaza mare.

Pauza mare trebuie să cuprindă măcar două-trei minute de “bătaie” cu zăpadă, urmate de refacerea termică în preajma sobei din sala de clasă

Se distrează iarăşi cu zăpada, de parcă ar fi trecut un an, nu două ore, de când n-au mai văzut-o. Totuşi, le place mai mult vara. “Iarna avem norocul să mai venim cu maşina la şcoală doar lunea, când urcă şi pădurarii. Vara-i mai fain! Păi vara venim la şcoală cu bicicletele. Nu mai facem o oră. Facem doar 10 – 20 de minute, depinde de cât de repede vrem să mergem”, spune Andrei, cu aerul de normalitate al unui adult. “Vara-i fain şi pentru că merem la baltă şi ne aruncăm în apă”, adaugă prichindelul. Un singur gând pare să le tulbure bucuria în momentul în care ies pe poarta şcolii: temele. Până când apucă să şi le termine fiecare, se lasă iarăşi întunericul, aşa că timp de joacă pe-afară nu prea mai rămâne. “Nu-i nimic – spune Răzvan – recuperez sâmbătă şi duminică. O să-mi pun iară câinii la sanie. Serios! Am doi câini mari, pe Rita şi pe Ghiocel. Îi leg la sanie şi mă duc unde vreau eu”.

O şcoală reînfiinţată

Runcu Mare, un sat care, indiferent de anotimp, arată la fel ca în urmă cu 200 de ani

Şcoala primară din Runcu Mare a fost închisă între 2008 şi 2011 din lipsă de “muşterii”. În toamna anului trecut şi-a reluat activitatea. Dascălul de aici, Ioan Bâldea, are aproape patru decenii de experienţă, dar este primul lui an şcolar la Runcu. Este absolvent de liceu pedagogic, dar nu a mai prins post de titular. A venit în Runcu Mare, sat din care spune că mai coboară doar o dată la două – trei săptămâni. Cei 40 de kilometri până la Hunedoara par şi mai lungi pe un drum de ţară, mai ales iarna. “Ne-am obişnuit deja unii cu alţii. Eu cu cei mici, cei mici cu mine. Ne-nţelegem foarte bine. Programul îl avem de la 10.00 la 14.00, tocmai pentru ca toţi să poată ajunge la timp, dimineaţa, la cursuri. Din păcate, din câte am înţeles eu, nu-ţi dă nimeni microbuz şcolar doar pentru patru copii”, spune dascălul.

Primarul comunei Lelese, Ciprian Achim, spune că de vină pentru situaţia celor doi micuţi care sunt nevoiţi să facă două ore pe drum, la şi de la şcoală, este o scăpare legislativă: “Pentru transport local de elevi nu-ţi dă nimeni niciun microbuz, din păcate. Cred că e vorba de o scăpare a reglementărilor legale în domeniu. E ca şi cum s-ar cere microbuz pentru Hunedoara, ca să-i ducă la şcoală din celălalt capăt al oraşului. Noi am făcut eforturi mari să redeschidem şcoala de acolo, iar copiii şi părinţii sunt mulţumiţi pentru că nu mai sunt nevoiţi să-i aducă în Lelese”. În Runcu Mare sunt aproximativ 90 de gospodării, dar numai 48 dintre ele mai sunt locuite, de un număr total de 128 de persoane.

Tags: ,

About Ciprian Iancu