Iernile de pomină ale hunedorenilor

Articolul a fost vizualizat de 2,330 ori

“A fost poate cea mai grea iarnă care a lovit România, era zăpada de peste trei metri şi viscolea din toate părţile de nu puteai ţine capul sus. Noi – ne trezeam cu lopata, ne culcam cu lopata. Au fost vremuri aspre, nu-i doresc nimănui să mai treacă prin aşa ceva”. Era tânăr pe atunci, dar îşi mai aminteşte în amănunt iarna care i-a transformat în coşmar primele luni în armată. Bătrânul care a participat odinioară la deszăpezirea Capitalei povesteşte când nostalgic, când revoltat, despre iarna anului 1954, cea despre care a scris pe o veche fotografie “Deneuitata iarnă 1953-1954”. 

Traian Benţa abia mai poate merge, după chinul din 1954, aşa că iarna de acum este pentru el una destul de blândă

Traian Benţas-a născut în 1933 şi avea 20 de ani când l-au luat la armată din Rapolt: “Au venit după noi cu poliţia şi primarul, ne-or strâns, ne-or urcat într-o căruţă şi la Hunedoara cu noi, unde era comisariatul. Ne-or băgat pe toţi într-o baracă lângă gară. A doua zi, ne-or dus la Deva, ne-or coborât în Gară şi ne-or purtat pe jos până la Căminul Cultural Maghiar, ne-or băgat acolo, am dormit pe jos în paie, ne-or culcat ca pe porci. Ziua or venit după noi delegaţi de la unităţile militare unde urma să mergem”. Tânărul a ajuns la Unitatea 04749, Şcoala de tanchişti şi mecanizate, Divizia Tudor Vladimirescu de la Lăcuţele, o localitate situată la vreo 18 kilometri de Târgovişte. A făcut parte din prima serie de militari în termen – conductor de tancuri. În 15 decembrie 1953 făcea prima fotografie în costum de militar – peste o lună era “detaşat” la deszăpeziri: “Erau condiţii groaznice: stăteam într-o baracă 100 de inşi – când era cel mai cald, scoteai aburi pe nări. În ‘54, cred că în 15 ianuarie, a venit ordin de la Bucureşti să ne echipăm şi să merem la deszăpeziri. Deja la noi, era zăpada, când am plecat, până la fereastră. Cei de la Bucureşti ne-au chemat cum s-a dat alarma şi s-a aflat de vremurile ce urmau”.

“Neuitata iarnă”

De la unitatea sa, au plecat 500 de soldaţi către Capitală cu trenul: deja zăpada era mare, dar ce era mai rău avea să vină – în câteva zile a început să ningă tot mai mult, apoi a venit viscolul: “Când am ajuns, ne-au «cazat» sub Podul Grand, lângă gară – fără căldură, fără apă, fără mâncare, nici toaletă nu aveam. Ne-or ţinut aşa vreo două zile, până au început mai mulţi să facă scandal. După asta
ne-or adus două vagoane: ţin minte că ne-am dus şi am rupt scândurile de la stadionul Giuleşti ca să ne facem paturi din ele. Erau vagoane – bucătărie, nu aveau nimic altceva, nici toaletă, nici nimic. Ne făceam nevoile – mă scuzaţi, dar aşa o fost – pe stadionul Giuleşti. Vă daţi seama… 500 de oameni. Ne-au dat lopeţi şi primul obiectiv pentru deszăpezit a fost Gara de Nord. Începeam lucrul când ne trezeam, cum se lumina de ziuă şi ne întorceam pe întuneric. Căutai cu lopata ore întregi după calea ferată şi nu vedeai nimic. Era pustiu pe acolo, doar noi şi nămeţii”.

 

Şi să nu creadă cineva că soldaţii erau recompensaţi cu mese îmbelşugate şi duşuri calde după munca de peste zi: “Dimineaţa îţi dădeau un ceai cald şi o pită mică, îi zicea «pâine de război» şi trebuia să-ţi ajungă toată ziua; la prânz, primeam ciorbă şi seara îţi trânteau un polonic de arpacaş. Ca la porci! De baie nici nu vorbesc: te spălai pe picioare, afară, în zăpadă. Îmi amintesc că era aşa de frig că tot timpul ne îngheţa apa în vagoanele unde stăteam”. Zăpada măsura deja trei metri în înălţime, dar nu asta îi speria, ci frigul şi viscolul care le tăia pielea: “Până să se facă tuneluri, mergeai pe deasupra, intrai la etajul întâi direct de pe zăpadă şi populaţia era alimentată cu tancurile. Şi nouă ne aruncau pâinea cu sacii, de pe pod. Şi aşa am trăit o vreme bună. După mai bine de o lună a ajuns din nou un tren în gară: acceleratul de Iaşi”. După gară, unitatea lui Traian Benţa a plecat apoi să deszăpezească zona Apaca, centura Bucureştiului şi depozitul de muniţie de la Ciorogârla.

Lagărul îngheţat

Doar pentru deszăpezirea rezervei de stat de la Ciorogârla au lucrat două săptămâni: “Depozitul era în pământ şi noi lucram suprapuşi pe 15 rânduri. Aceeaşi lopată de zăpadă trecea pe la 15 soldaţi atât era de mare zăpada acolo”. Au mai avut însă parte şi de situaţii hilare: “Când am ajuns la Apaca, vremea a început să se mai liniştească, a mai ieşit soarele şi noi, recunosc, cam trăgeam chiulul. Eram într-un loc numit «La Bariera Vergului» şi noi am lăsat pe rând lopata. O rămas numai unul de muncea la lopată – ăl mai prost dintre noi – îi zicea Diaconu Gheorghe. Şi taman atunci o trecut pe acolo nu ştiu ce mare oficialitate şi l-a găsit numai pe acesta muncind. Nu ne-a venit să credem, dar i-au dat un concediu de 7 zile, cu foi de drum. La acesta i-a şi rămas numele Gheorghe Vagon”. Zăpada era încărcată în maşini, ori în vagoane şi dusă în afara oraşului. După săptămâni întregi în frig şi viscol, lipsiţi de cele mai elementare condiţii de trai, fără îmbrăcăminte groasă, soldaţii erau la limita puterilor: “Aveam pe noi o rubaşcă rusească, pantaloni de-ăştia verzi de soldat, cizme de piele şi pânză şi picioarele în obiele, că nu aveam ciorapi. Mănuşi avea cine şi le luase de acasă şi le păzea să nu se fure. Foarte mulţi erau bolnavi. Ce să le facă? Îi lăsau să zacă acolo în vagoanele alea neîncălzite. Mie mi-au îngheţat cizmele în picioare, mi le-au tăiat ca să le dea jos şi aveam picioarele vinete. Credeţi că m-au dus la spital? Nuuu, am stat două zile, la orizontală, în vagon. Nenorocire mare a fost atunci. Aia nu o fost cătănie, o fost lagăr”. Traian Benţa a stat cu unitatea în Bucureşti la “deszăpezire” mai bine de o lună: “Nu ne-a dat nimeni nimic în rest. De unde să ne dea şi săracii oameni, de-abia aveau pentru ei. În zilele când a fost ger şi viscolul acela mare, cred că au rămas mulţi nemâncaţi. Cred că am fost atunci în Bucureşti la dat de zăpadă peste 15 mii de cătane”.

Deszăpezire cu boii

Acum, Traian Benţa are 79 de ani, dar frigul şi grozăvia prin care a trecut în iarna lui ‘54 au lăsat urme pe trupul său: îl dor rău încheieturile mâinilor şi picioarelor şi de-abia se mişcă sprijinit într-un baston. Bătrânul nu este singurul hunedorean în vârstă care îşi aminteşte de aceea iarnă care a lovit greu nu doar Bucureştiul şi sudul ţării, dar şi Ardealul. Şi în judeţul Hunedoara, erau multe locuri unde zăpada trecea de doi metri, iar oraşele erau captive în stratul de nea. În sate, lumea se descurca binişor: gospodăria tradiţională, cea în care ţăranul îşi producea cam tot ce-i lipsea, nu dispăruse, însă oraşele sufereau pentru că nu se puteau aproviziona cu alimente sau lemne: “Iarna lui 1954 o fost grea şi pe la noi. O venit ordin de la partid că toţi care îs oameni în putere şi au boi buni să iasă să facă drum către pădure, că au rămas cei din oraşe fără lemne şi IFET-ul nu putrea intra cu maşinile, atât era zăpada de mare. Ordinul era să desfacem drumul, să tăiem lemne şi să le tragem până la Drumul Ţării, în Folt, după aia ar fi venit ei cu maşinile să le ia. Fiecare sătean avea repartizaţi câţiva metri cubi. Din satul nost, Boiu, s-or adunat vreo 21-13 perechi de boi, îi înjugam goi, doar cu plugul şi meream pe lângă ei pe drum, să facem pârtie. Zăpada era mai bine de un metru jumătate şi boii mereau cu capu pă sus să bătucească nămeţii. Era zăpada cu gheaţă pe deasupra şi boii, oricât ar fi fost de tari, nu puteau mere mai mult de 20 de metri. După aia, se întorceau şi intra pe drum altă păreche şi tot aşa. În două zile de muncă, de-abia am răzbit să tăiem în nea vreo patru kilometri. Până la urmă, văzând că nu merge aşa cum s-au gândit, cei de la partid au renunţat şi ne-au lăsat în pace”, povesteşte Artenie Homorodean. Bătrânii satelor din judeţ nu-şi amintesc să fi prins iarnă mai grea.

Satul supravieţuitor

Şi prin sate, nămeţii erau mari: acum câteva zeci de ani, iernile erau mai grele, cu temperaturi mai scăzute şi zăpadă mai mare. Pe atunci însă lumea nu prea ieşea din sat – cei de la deal, cu gosdodăriile ascunse pe văi, erau mai “la fereală” decât cei de pe lunci, unde vântul sufla mai tare şi viscolea mereu troienele: “Noi nu duceam lipsă de nimic. De la oraş, pe atunci, cumpăram doar zahărul şi petrolul. Din ăsta, luam toamna câte-o felie (circa 10 litri – n.red. ) şi ne ajungea tătă iarna să punem în lămpi şi lămpaşe. Bucate avea fiecare, pâinea se făcea în casă şi, pe atunci, oricum mâncam mai multă mămăligă decât pită. Dacă cumva rămâneau cu vreo lipsă, oamenii să ajutau între ei”. Cei care au simţit cel mai dur iarna lui 54 au fost “leneşii” şi bătrânii, care nu au apucat să-şi aducă destule lemne: “Acuma, cu combinele, termini secera într-o zi. Pe atunci, lucrai pentru toate săptămâni bune şi nu toţi apucau să-şi aducă lemne din toamnă. Mulţi îşi trimiteau copiii să taie câte-o rudă de lemn de prin pădure şi le ajungea pentru o zi, dar cum zăpada o fost mare, nu mai răzbeau până la pădure şi şi-or tăiat săracii oameni copacii din grădini, or pus pă foc tăt ce-or găsit şi le-o prisosit până s-o mai topit zăpada”. Focul începuse să se aprindă şi cu chibrituri, dar ţăranii erau deprinşi şi cu cremenea, amnarul şi iasca preparată special pentru a porni focul: “Când venea frigul şi să făcea foc în căşi, apoi focu nu să mai stingea până-n primăvară. Rar, se întâmpla să se stâmpere şi să rămână numa cenuşe în vatră. Învăţam de mici să învălim focu’: seara, înainte de culcare, scormoneai bine jarul şi aşezai pe el un lemn mai verde. Apoi, acopereai totul bine cu cenuşe şi, dimineaţa, când căutai, aveai foc că lemnul ardea mocnit”.

Mai târziu, prin anii ‘60, a început să fie tot mai greu: foştii ţăranii au fost trimişi la “specializare” prin Deva, apoi repartizaţi la locul de muncă, în oraşe: “Nu erau autobuze pe la noi şi nici drumuri pentru ele. La Deva, la şcoală, mergeam cu bicicleta şi pe vară şi pe iarnă. Unde puteai pedala, pedalai, şi unde era zăpada prea mare, mergeai pe lângă bicicletă. În iarna lui ‘63, i s-a stricat unui vecin bicicleta, aşa că am mers doi oameni cu bicicleta mea: când unul fugea în faţă şi altul pedala, când schimbam între noi atunci când oboseam”, îşi aminteşte Artenie Homorodean.

Iernile grele ale Hunedoarei

Judeţul Hunedoara nu apare în statisticile ANM cu recorduri naţionale negative. Şi totuşi, ierni grele şi geroase au fost chiar dacă nu au existat termometre să le măsoare: mai toţi ţăranii bătrâni de pe Valea Mureşului sau a Streiului îşi amintesc iernile când apele îngheţau bocnă şi ei le treceau liniştiţi cu carele cu boi încărcate cu fân sau lemne. Apoi, multe cărţi vechi bisericeşti sau acte ale parohiilor conţin date despre asemenea momente. Astfel, în catastiful bisericii din Boiu cu datele celor răposaţi începând din 1907 este trecut un singur om mort din pricina frigului.

Câţiva centimetri de zăpadă peste media ultimului deceniu şi isteria televizată au speriat un popor întreg

În 25 decembrie 1921, un bărbat de 49 de ani, Iosif Abrudean, “lucrător de zi” este găsit mort, iar, în registru, preotul Oliver Braca trece la cauza decesului: “fiind beat, au îngheţat”. Pe un “Triod”, tipărit la Blaj, în 1800, de la Biserica Rovina scrie: “La anu Domnului 1886, ghenuarie în 13 zile, s-au însămnat şi au fost foarte mare neaua”. Pe o carte bisericească găsită de istoricul Maria Basarab la Boiu scrie: “Anul 1805 […] octomvrie 10, tot anu a nins o zăpadă mare, aceasta să să ştie”. Dintre iernile grele, meteorologii o reţin şi pe cea din 1941-1942, considerată cea mai geroasă a secolului trecut, când mai multe staţii meteo din ţară au înregistrat recorduri termice negative. Chiar în noaptea de Ajun, în 24 spre 25 ianuarie 1942, temperatura a scăzut sub minus 30 de grade Celsius la zeci de staţii meteorologice şi s-a înregistrat şi minima absolută pe teritoriul României, minus 38,5 grade Celsius.

“Marele viscol”

Potrivit datelor de pe site-ul Administraţiei Naţionale de Meteorologie, în iarna anului 1954 s-au înregistrat cele mai multe recorduri “negative” atât în privinţa puterii viscolului, dar pentru stratul gros de zăpadă. Astfel, “în februarie 1954 a viscolit în zilele de 1-4; 7-9; 17-19 şi 22-24. Durate maxime continue de 48 de ore s-au consemnat pe 3-4 II 1954 […] Viteza maximă a vântului: 126 km/h la Bucureşti pe 3-5 II 1954; Cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115.9 l/mp în 24 ore la Griviţa pe 3 II 1954; Cel mai gros strat de zăpadă: 173 cm la Călăraşi pe 3-4 II 1954, troienele au atins 2-5 m în sud-estul şi estul ţării”. Prima săptămână din luna februarie a anului 1954 a fost cea mai grea, iar perioada respectivă a rămas cunoscută în istorie drept “Marele Viscol”. Troienele au blocat nu doar Bucureştiul, ci întreaga Românie cu straturi de zăpadă care au ajuns atunci chiar şi la 5 metri înălţime în sud-estul ţării.

Ca să poată ieşi din case, românii au fost nevoiţi să sape tunele în zăpadă, Capitala a fost paralizată timp de aproape o săptămână, iar stocurile de alimente au fost epuizate. Tramvaiele şi maşinile au rămas ţintuite aproape o săptămână în mormanele de zăpadă, iar armata a fost adusă din timp, iar militarii au fost folosiţi pentru a deszăpezi străzile şi obiectivele din Bucureşti. Presa vremii specifică că tot atunci au fost aduse de la o fabrică din fosta URSS şi primele maşini speciale de deszăpezire, un prilej folosit imediat de propaganda comunistă în ziarele de atunci: “Cetăţenii Capitalei, care în aceste zile lucrează la deszăpezirea străzilor, au privit cu multă admiraţie puternicele maşini de deszăpezit M.A.Z. produse de fabrica de automobile din Minsk”. După primele zile, când viscolul puternic s-a mai potolit, în ajutorul militarilor au ieşit şi locuitorii Capitalei pentru a participa la deszăpezire.

Iarna, cât de grea ar fi, ne oferă şi imagini frumoase

Tags: ,

About Laura Oană