Târsa, satul izolat în fiecare iarnă, an după an

Articolul a fost vizualizat de 2,764 ori

Pentru 200 de oameni din satul Târsa a sta rupt de restul lumii săptămâni sau chiar luni la rând e un lucru care ţine mai mult de normalitate. Toamna, fiecare familie îşi face provizii serioase de făină, ulei şi zahăr, pentru că fiecare iarnă aduce cu ea perioade lungi de izolare aproape totală. Viaţa este grea la Târsa, mai ales iarna, dar oamenii nu se plâng deloc. Doar când vreunul cade răpus de boală lucrurile se complică, dar şi atunci există o rezolvare. 

Fotografii de Remus Suciu

Târsa este unul dintre satele hunedorene în care fiecare iarnă blochează drumurile de acces zile sau săptămâni la rând

Satul Târsa, format din vreo 70 de case împrăştiate pe o culme din porţiunea vestică a Munţilor Şureanu, e mai aproape de vechea capitală a dacilor, Sarmizegetusa, decât de Boşorod, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, din care face parte. Locuitorii din Târsa trăiesc doar de pe urma animalelor pe care le cresc. Pe unele le vând la târg. Veniturile şi le mai completează din subvenţiile pentru animale şi păşuni. În grădinile lor cresc doar cartofi şi fasole. Restul produselor trebuie să şi le cumpere de la oraş.

Iarna asta prima zăpadă a căzut aici pe 6 decembrie. Nu a fost multă, însă straturile care s-au tot aşternut peste ea în ultimele cinci săptămâni au blocat două săptămâni circulaţia pe ambele drumuri care duc înspre Boşorod. “După Anul Nou o fost greu. Pe vale, drumul (de circa 15 kilometri – n.red.) o fost desfăcut ceva mai devreme, dar pe drumul mai scurt (de circa 8 kilometri – n.red.) abia ieri or băgat ăştia buldozerul de l-or desfăcut. Dar aşa-i aici şi suntem obişnuiţi. Eu nu am maşină. Toamna cobor cu căruţa ori la Călan, ori la Orăştie, scot din buzunar vreo 15 milioane care-i dau pe vreo 4-5 saci cu făină, cîţiva litri buni de ulei şi multe kilograme de zahăr. Când nu mai este pâine, nu-i nimic, o facem la noi în cuptor. Apoi, mai facem câte-o mămăligă, câte-un mălai la cuptor şi o scoatem la capăt”, spune Roman Grecu (37 de ani).

“Nu s-au pregătit”

Un alt localnic, Ion Onu (68 de ani), spune c-a văzut la televizor prăpădul alb din sudul şi estul ţării, iar ca om care a trăit doar la Târsa, la 1000 de metri altitudine, vorbeşte despre iernile grele ca despre ceva firesc: “Păi ăia nu s-or pregătit. După toamnă ştii bine că vine iarnă, nu? Noi ne facem provizii pentru iarnă, că nu ştii când vine şi cade neaua mare peste tine”. Bătrânul îşi aminteşte că în Târsa au fost vremuri şi mai grele. Primul drum de acces a fost făcut abia în anii 80, iar drumul cel nou, mai scurt cu vreo 5-6 kilometri, a fost terminat de nici 10 ani. “Mergeam pe cărare, până jos, în Vale, să luăm ce ne mai trebuia acasă. Când se-mbolnăvea câte unul, îl puneam în pătură şi aşa-l coboram până la Boşorod, iar de la Boşorod, îl duceam cu căruţa până la spital, la Haţeg”. Ion Onu spune că nu a mai coborât la oraş de pe 5 septembrie, anul trecut, când a fost la târg, la Haţeg. Îi lipsesc întâlnirile cu alţi crescători de animale, de prin alte zone ale judeţului. “Dar până-n aprilie, mai, când oi coborî iară, iaca nu mai e aşa de mult”, se încurajează bătrânul proprietar de 6 vaci şi 25 de oi.

Greu, chiar şi acum

Cât ar fi iarna de grea, viaţa merge înainte în satul de pe culmile vestice ale Masivului Şureanu

Între timp, lucrurile s-au mai schimbat la Târsa. Oamenii de aici se bucură că au parte de curent electric, spre deosebire de vecinii lor din Ursici, un sat de 100 de oameni aflat pe o altă culme muntoasă, undeva mai la sud. Mai mult, dacă s-au făcut şi drumuri, au mai apărut şi maşini. “Fiecare mai are câte o maşină, ba mai nouă, ba mai veche. Dar e destul de riscant, mai ales iarna, şi mai ales pe drumul cel scurt. Pe drumul din vale, când se face polei şi gheaţă, iaca te duci în apă cu maşina, dar pe drumul scurt (tăiat în versanţi abrupţi – n.red.), pe pantele alea, dacă o scapi… te cam dai peste cap de câteva ori. Cumnatul meu are un mic magazinaş aici şi încearcă să aducă pâine o dată pe săptămână. Numai el ştie câte a păţit cu maşina pe drum”, spune Cornel Grecu. Bărbatul povesteşte că, ultima dată, i-a cam stat şi lui inima-n loc când s-a răsturnat cu maşina sa. De atunci, soţia lui nu mai vrea să coboare iarna, cu maşina.

Obişnuiţi şi mulţumiţi

Cornel Grecu îşi susţine şi el familia doar din creşterea animalelor, dar spune că l-ar mânia pe Dumnezeu dacă
s-ar plânge: “Toată lumea mai taie un porc, cel puţin unul. Apoi mai este lapte, mai este brânză. Ce ne lipseşte luăm când putem de la oraş. E greu atunci când n-ai ce mânca şi n-ai ce îmbrăca şi, Doamne mulţam, noi nu ne putem plânge aici. E mai rău când se-mbolnăveşte careva, că Salvarea nu prea poate ajunge aici. De obicei, luăm omul, îl punem pe maşină şi-l coborâm noi în vale, la Boşorod, până unde poate veni Salvarea”.

Petru Cugirean, un alt localnic în putere (43 de ani), spune că n-ar da pe nimic traiul de la Târsa pe cel de la oraş: “Am tot avut ocazii să mă mut. Chiar după armată puteam să rămân sergent angajat la Timişoara. Dar n-am vrut să-mi las singuri părinţii. Apoi, acuma, la oraş vine un Boc sau un Băsescu să-ţi taie din salariu, ori aici nu are cine ce să-ţi taie. Doar dacă vine să-ţi taie porcul, da nu-ţi face nimeni binele ăsta”, glumeşte bărbatul.

“Sunt prea docili”

Preotul satului, Nicolae Stancu (34 de ani), slujeşte aici, de un an şi jumătate, o dată la două săptămâni şi “atunci când sunt evenimente”. Anul acesta a mai urcat la Târsa doar pe 1 ianuarie. Pe 10 februarie a reuşit să urce din nou, şi de data asta cu maşina. “Eu am lipsit din judeţ câteva săptămâni, deci nu ştiu cum a fost cu drumurile. Iarna trecută însă, am venit doar pe jos, din Vale (Valea Luncanilor – n.red.), unde am casa parohială. Două ore şi jumătate la urcat, două ore şi ceva la coborât. Oamenii de aici mi se par liniştiţi, poate prea liniştiţi. Nu cer şi nu aşteaptă nimic de la nimeni. Se mulţumesc cu ce li se face, mult – puţin. Poate că e bine să fie şi aşa, blânzi, dar eu mă aşteptam să fie mai aspri un pic, nu să vină oricine şi să li se urce-n cap. Eu le-am atras atenţia, de exemplu, să aibă grijă cu cei care vin şi-şi fac case de vacanţă. Pe termen scurt obţii nişte bani, dar dup-aia s-ar putea să nu mai ai unde să-ţi paşti animalele. Şi ăsta e doar un exemplu”.

Un magazin original

“Magazinul” din Târsa este, de fapt, o căsuţă cu două niveluri, situată la 200 de metri de drumul mare şi la 400 de metri de cea mai apropiată casă. La parter, camera pare că a fost proiectată iniţial drept garaj şi este dominată de cele două forme fizice ale pâinii: solidă şi lichidă. Peretele din faţă e ocupat tot de un raft mare cu pâine “solidă”, iar pe latura din stânga sunt înşirate câteva baxuri de bere şi vreo două trei baxuri de suc. Sus e partea de “bar” a magazinului. Rodica Alionescu (30 de ani) este vânzătoare doar câteva minute pe zi, când îi mai vine câte un client. În rest, se ocupă cu ale casei, ca toţi ceilalţi săteni, sau de îngrijitul celor 20 de vaci şi 20 de oi ale gospodăriei. “Ohoo. Sunt zile în care nu vine nimeni aici. Vara ce vin mai des, mai mult să mai bea o bere şi să mai schimbe o vorbă. Iarna însă… mai rar. Nu avem mai mult de 20 de clienţi pe săptămână, dar ţinem magazinul pentru că are rostul lui în sat”, spune tânăra, care, timidă, se scuză şi dispare-n casă pe motiv că are încă multă treabă de făcut.

Tags: ,

About Ciprian Iancu